Poveştile zăpăcitei

În sfârşit ninge dragilor! Mi-era aşa de dor de ninsoare. Sunt sigură că e mâna lui Moş Crăciun la mijloc. Sper să aştearnă o pătură groasă de zăpadă şi să putem lua cu asalt derdeluşurile. De cum am deschis ochii si am vazut fulgişorii ăştia mici de nea mi-a venit o idee de poveste şi am vrut neapărat să o citiţi şi voi astăzi.

Aceasta este povestea lui Tomi şi a săniuţei lui puse pe şotii în fiecare iarnă.

Era un decembrie geros  când Tomi a găsit sub brad o săniuţă albastră cu tălpicele bine ascuţite. A chiuit de fericire, s-a urcat pe ea, a târât-o după el pe covoarele din apartament şi apoi a abandonat-o lângă celelalte cadouri. Era prea mic ca să înţeleagă la ce i-ar folosi o sanie. Îl distrau mai mult maşinuţele, ursuleţii şi mormanele de dulciuri pe care le găsise sub brad.

- De unde a apărut sania asta, dragă? a întrebat în şoaptă mama lui Tomi.

- Nu i-ai cumpărat-o tu? i-a răspuns uimit tăticul

- Poate au trecut bunicii şi i-au pitit-o printre crengi… Oricum Tomi e prea mic pentru o astfel de jucărie. Nu ştiu ce a fost în capul lor. Copil de patru  ani să-l urci pe sanie…

- Lasă că o ducem în cămară şi o să i-o dăm când o fi mai mare şi o pleca pe derdeluşuri cu ea.

Zis şi făcut. Săniuţa nou-nouţă a fost apucată de sfoară şi urcată pe raftul cel mai de sus din cămară. I-au stins lumina şi au lăsat-o acolo. A doua zi de Crăciun s-a nimerit ca Tomi să rămână singur acasă câteva ore pentru că părinţii plecaseră să-i muştruluiască pe bunici pentru cadoul nepotrivit. Cum trecea Tomi pe lângă uşa cămării, cum auzea numai troznituri şi bufnituri ca şi cum cineva s-ar fi zbătut să evadeze de acolo. Băieţelul a scotocit prin toate sertarele din bucătărie până când  a pus mâna pe cheile de la cămară şi a descuiat uşa să vadă ce se întâmplă.

Dezastru! O mulţime de cutii şi cutiuţe fuseseră prăvălite de la locurile lor, un borcan cu dulceaţă de zmeură se prelingea pe perete iar săniuţa ce-a nouă atârna spânzurată de o coadă de mătură şi parcă-l implora pe Tomi să o salveze de acolo.

- Te ajut eu săniuţo! strigă Tomi şi se căţără ca o maimuţică pe rafturile înalte ale cămării

Când să pună mâna pe sfoara groasă şi să tragă de sanie, părinţii tocmai ce intrară în bucătărie. Mama trase un ţipăt scurt şi aproape că leşină la vederea lui Tomi care se căţărase pe raftul cel mai de sus al cămării şi se umpluse de praf şi de dulceaţă.

Tăticul l-a dat jos de unde se cocoţase şi l-a trimis la culcare.

-  Dragă, ăsta mic s-a urcat după sanie îţi spun eu. Nu trebuie să i-o mai ascundem că întoarce casa cu fundul în sus.

- Aşa e…dar tot nu înţeleg de unde a apărut sania asta la noi în casă. Ai văzut că bunicii au zis că i-au trimis trenuleţul electric.

-  Poate i-a trimis-o Moş Crăciun

- Ei da!

Cei doi părinţi au făcut curăţenie în cămară, au şters săniuţa de dulceaţă şi au aşezat-o înapoi sub brad. Nu mai văzuseră o astfel de sanie şi parcă lemnul ei mirosea a scorţişoară, a turtă dulce, a vanilie şi a prăjiturele. Era ceva miraculos la mijloc.

Când Tomi şi-a terminat somnul de dup-amiază a auzit un pâsâit din sufragerie. Ceva sau cineva îl tot chema. S-a dat jos din pat şi a pornit de-a buşilea spre bradul din sufragerie. I s-a părut că a auzit “Mulţumesc amice!”. Se uita în jur şi nu vedea pe nimeni. Apoi a observat sania şi a încălecat fericit pe ea.

- Ai să vezi că o să fiu cea mai bună sanie din lume.

- Cine a zis asta?!

- Euu! Ascultă-mă repede. Cadourile de la Moş Crăciun pot vorbi doar în a doua zi de Crăciun. Când se va întuneca eu o să amuţesc şi o să fiu ca toate celelalte jucării. Tu să ştii că vin direct din Laponia din atelierele spiriduşilor, că Moş Crăciuniţa a presărat praf de prăjiturele magice peste tălpicile mele ca să fiu cea mai rapidă şi că de mâine o să ningă mult şi o să putem să ne jucăm împreună. Îţi mulţumesc că m-ai scos din cămară. Dacă rămîneam depozitată acolo până când te făceai tu mai mare, ai fi uitat de mine şi eu n-aş mai fi putut să-ţi povestesc toate astea. Eşti un băieţel curajos Tomi!

- Mulţumesc săniuţo…

- Să nu uiţi să fii la fel de curajos şi pe derdeluş pentru că sania ta e de la Moş Crăciun şi ai să vezi cum te va proteja de căzături.

Apoi săniuţa a amuţit. Părinţii l-au găsit pe Tomi dormind cu capul pe sanie şi s-au înduioşat. Afară ningea cu fulgi mari şi se aşternuse un strat de zăpadă numai bun de săniuş. L-au îmbrăcat bine pe băieţel şi l-au scos la plimbare cu jucăria aterizată parcă din cer.

De cum a atins zăpada, săniuţa a fost ca un peşte în apă. S-a smuls din mâna tatălui şi a început să-l poarte pe Tomi pe derdeluş uimind pe toată lumea.

- Ia uitaţi-vă ce bine se dă băiatu’ ăla aşa de mic! strigau toţi copiii

- Mamă ce sanie frumoasă! N-am mai văzut aşa ceva…chicoteau copiii mai mici şi alergau după Tomi

La început părinţii strigau speriaţi: “Tomi, ai grijă! Întoarce-te imediat! O să te loveşti”. Văzând însă cât de priceput era băieţelul lor şi cum sania parca frăna şi curba singură, s-au liniştit şi l-au privit visători de pe margine.

- Poate chiar e de la Moş Crăciun săniuţa, zise mama.

- Altă explicaţie nu avem, zise şi tata.

Şi-am încălecat pe-o săniuţă

Şi v-am spus o poveste drăguţă.

Share on Facebook

Dragi spiriduşi şi spiriduşe, următoarea poveste la care vă invit să fiţi desenatori va fi despre o fetiţă şoricel care îşi doreşte foarte mult să devină star rock. Dacă vreţi să contribuiţi la ilustrarea acestei poveşti aştept desenele voastre ca de obicei pe adresa povesti@zapacita.ro

Desenaţi şoricica rock&roll aşa cum vă imaginaţi voi că ar trebui să arate un animăluţ mic cântând şi dansând pe scene uriaşe în faţa unui public numeros.

Nu uitaţi că desenatorii cei mai activi vor fi premiaţi la sfârşitul acestui an

Share on Facebook

Desen de la Andra

Se făcea o dată că Pământul nostru era mult mai verde şi mai plin de flori decât îl ştim noi astăzi. Florile creşteau mult mai mari şi mai colorate ca acum pentru că oamenii nu le poluau. Copacii se înălţau semeţi şi înfoiaţi, luându-se la întrecere cu munţii acoperiţi de pajişti verzi. Pământul erao grădină uriaşă, populată cu gâze de o frumuseţe rară.

Oamenii se organizau în tărâmuri conduse de împăraţi şi împărătese. Îşi construiau castelele în apropierea celor mai frumoase poieniţe cu flori şi aveau grijă de pădurile,pajiştile  şi animalele aflate pe teritoriul său. Dacă un împărat neglija vreun animal sau vreo gâză şi acestea păţeau vreun necaz, supuşii îl sileau pe conducător să abdice pentru că nimeni nu tolera nedreptăţile comise împotriva naturii. De asemenea, dacă gărzile împăraţilor surprindeau vreun supus care mototolise vreun petec de iarbă, strivise vreun gândăcel, rupsese aripile unei libelule sau îndrăznise să arunce mizerie în pădure, îl trimiteau imediat la muncă să îşi repare greşeala.

Copiii nu puteau fi însă puşi la muncă sau şi mai rău aruncaţi în vreo teminţă. Împăratul era foarte tânăr şi milos şi nu voia să pedepsească copiii, chiar dacă aceştia nesocoteau natura. Părinţii şi bunicii erau singurii responsabili de educaţia odraslelor şi se trezeau deseori puşi la plivit buruieni, curăţat pădurile sau plantat de copaci…fără să se ştie vinovaţi.

Într-o bună zi,  împărăţia a ajuns plină de copii neastâmpăraţi şi s-a iscat o adevărată revoltă. Nimeni nu mai voia să muncească pentru stricăciunile copiilor aşa că toţi părinţii şi toţi bunicii s-au adunat la poarta împăratului şi au început să strige “Vrem dreptate!” “Am obosit!” şi aşa mai departe.

Împăratul nu ştia ce să facă. Oamenii aveau totuşi dreptate. Copiii de prin zonă erau atât de neastămpăraţi şi de neatenţi încât distrugeau mult prea multe flori şi gâze zilnic. Adulţii nici nu apucau să repare toate stricăciunile lor de cu o zi în urmă că se trezeau cu alte boacăne pe cap. Sfătuitorii cei mai înţelepţi au fost chemaţi la o întrunire secretă:

- Măria Ta, aşa nu se mai poate, a început cel mai bătrân dintre sfetnici

- Crezi că nu ştiu, cinstite? Ziceţi şi voi ce pot să fac?! Nu mă pricep la pedepse. Nu am fost niciodată un om prea sever.

- Las pe mine Măria Ta, dacă de pedepse ai nevoie…a chicotit un bătrân cu pelerină neagră. Băgăm la închisoare orice om care mai strică grădinile sau pădurile din împărăţie.

- Dar sunt nişte copii…Cum să-i băgăm la închisoare?!

Între timp mulţimea de afară devenise tot mai furioasă şi ameninţa să spargă poarta castelului. Atunci cel mai bătrân dintre sfătuitori a tuşit puternic pentru a-i atrage atenţia împăratului.

- Măria Ta, îţi aminteşti tu oare de ce ţinem noi atât de mult la florile, fluturii şi copacii din jurul nostru?

- Pentru că sunt frumoase? a răspuins naiv împăratul

- Fireşte că sunt frumoase!Nu-ţi aminteşti însă ce îţi povestea bunicul tău când erai copil?

- AAAAA! Povestea cu zâna grădinilor? Chiar crezi că o să potolim o mare agitată de supuşi cu o poveste pentru sugari?!

- Cu o poveste nu, dar cu o zână sigur.

- Şi de unde mă rog vrei să fac eu rost de o zână?!

- Nu de orice zână! De Zâna Grădinilor, cea care demult de tot a oprit războiul de prin părţile astea arătându-le oamenilor ce mult suferă florile, animalele şi gâzele din cauza luptelor lor.

Ceilalţi sfetnici râdeau şi-l batjocoreau pe bătrân. Unde s-a mai pomenit ca un om în toată firea să creadă într-o asemenea prostie?! Între timp mulţimea furioasă spărsese porţile castelului şi reuşise să treacă de gărzile împăratului care aveau ordin să nu îndrăznească să rănească vreun supus.

Speriat de furia supuşilor săi şi vrând să pună capăt revoltei cu orice preţ, împăratul a început să bolborească un cântecel învăţat de la bunicul său:

“Zână a fluturilor,

Zână a macilor,

Zână a gândacilor,

Scapă-ne de război!

Zână a albinelor,

Zână a poienilor,

Zână a livezilor,

Scapă-ne de noi!“

Exact când câteva sute de oameni năvăliseră în sala tronului, din sceptrul împăratului a ieşit un fum verde şi frumos parfumat, au sărit aripi de albină şi petale de regina nopţii şi apoi o mică vietate a început să zboare prin cupola castelului până când a aterizat pe nasul împăratului.

Supuşii şi sfetnicii erau înmărmuriţi. Împăratului nu-i venea să creadă că povestea cea veche era adevărată şi Zâna Grădinilor chiar exista.

- Ce-ai făcut împărate?! Ce-i nebunia asta? l-a luat la rost mica zână cu picioare şi ochi verzi.

- Ce să fac…Nu mă mai înţeleg cu supuşii. Copiii smulg florile, rup aripile la albine, trag cu arcul în căprioare…Eu n-am vrut să-i pedepsesc pentru că mi-e milă de copii. I-am pus pe părinţi să muncească pentru pagubele copiilor…Dar acum nu se mai poate. Nimeni nu vrea să mai respecte legea.

- Aceeaşi poveste trebuie să se întâmple măcar o dată cu fiecare împărat! Singurul deştept a fost bunicul tău. El a reuşit să domnească în pace după ce am potolit războaiele alea oribile cu Împărăţia de Vest. De-asta cu el stăteam şi beam ceai de nalbă, jucam şah…A fost un împărat deştept. În rest…numai incompetenţi!, s-a plâns mica zânişoară

- Iartă-mă zâno, dar nu ştiu ce să fac!

- Nu te mai smiorcăi că te ajuuuut. Pentru ce crezi că există zâne? Să vă repare vouă greşelile…

Zâna grădinilor s-a întors către supuşii muţi de uimire.

- Şi voi ce văî uitaţi aşa? După ce că împăratul nu a vrut să vă pedepsească copiii pentru că e prea milos, voi veniţi cu furci şi torţe să-l luaţi la rost? Toată lumea acasă să stea de vorbă cu copiii lor. Educaţi-i, spuneţi-le poveşti cu flori şi gâze, învăţaţi-i să iubească natura, să preţuiască ce au şi să nu mai distrugă!

Toţi oamenii au fugit acasă şi le-au povestit copiilor despre întâlnirea cu mica zână guralivă. Toţi copiii au promis că dacă o vor vedea în realitate pe zână vor avea grijă de natură.

Împăratul nu ştia cum să-i mai mulţumească Zânei pentru restabilirea ordinii. Mica făptură avea însă planuri mari.

- Ascultă…tu eşti încă un împărat din ăla mai mototol. Sunt vremuri când nici nu e nevoie să mă arăt că totul merge ca pe roate şi sunt vremuri când trebuie să-mi suflec mânecile şi să muncesc cot la cot cu conducerea, înţelegi? Concediază-ţi tot sfetnicii mai puţin pe cel mai bătrân care ţi-a amintit povestea mea. De-acum înainte noi doi te vom sfătui şi te vom învăţa cum să ai grijă de oameni, de flori, de gâze şi de animale.

- Adică…n-o să mai ppleci? s-a bâlbâit speriat împăratul

- O să plec când o să fii pregătit să ai grijă de împărăţie. Acum gata cu vorba! Hai că trebuie să organizăm întâlnirea cu toţi copiii distrugători. De-ar şti ei că grădinile astea frumoase sunt singurele din lume care mai adăpostesc zâne nu cred că ar mai cuteza să rupă vreun fir de iarbă…

Şi aşa împăratul nostru cel tânăr, sfetnicul cel bătrân şi Zâna Grădinilor au început să lupte împreună pentru protejarea naturii şi mai ales pentru educarea copiilor cărora în scurt timp le-a părut foarte rău pentru toate relele pe care le făcuseră.

Şi-am încălecat pe-o albină

Şi v-am spus o poveste fără rădăcină

Share on Facebook

Dragii mei spiridusi si dragele mele spiriduse nu stiam ca aici la voi vacantele sunt asa de lungi si de frumoase. Cred ca vacanta mare e cea mai frumoasa perioada a anului si ma bucur pentru voi toti ca luati o pauza bine meritata de la trezitul de dimineata si temele zilnice.

Va doresc sa va jucati cât e ziua de lunga, sa alergati, sa va catarati în copaci, sa înnotati, sa va plimbati prin muntii astia grozavi pe care îi aveti, sa fugiti în tabere, sa va îndopati cu cele mai dulci fructe si sa cititi cele mai frumoase carti.

Povestile Zapacitei nu au tocmai o vacanta mare, dar dupa cum ati vazut si voi, în ultima vreme sunt nitelus mai rare pentru ca marea, strandurile, muntii si cartile îmi fac si mie cu ochiul.

De saptamâna viitoare am sa ma apuc de mesterit niste povesti de vacanta care sper sa va încânte. De asemenea încerc sa va pregatesc cât mai multe povesti audio ca sa aveti ce asculta când va veti întoarce din plimbari.

Vorbind de povesti de vacanta, va învit si pe voi sa-mi trimiteti la binecunoscuta adresa povesti@zapacita.ro, întâmplarile voastre din vacanta de vara. Cele mai frumoase povestiri de vacanta vor fi publicate la toamna aici pe blog si vor avea parte de premii pe care momentan le voi tine secrete.

Asa ca distractie placuta dragutilor si dragutelor! Poate ne întâlnim si pe la plaja lunile astea; ma recunoasteti sigur dupa costumul de spiridus.

Nu uitati sa va scrieti amintirile din vara aceasta ca sa ne bucuram împreuna de ele si sa va pot si premia înainte sa reîncepeti scoala.

Ah! Si nu uitati de povestile mele. Mai vizitati-ma când o fi prea cald pentru plimbari, altfel o sa va duc dorul.

VACANTA PLACUTA!!!!!!

Sursa foto: www.desktopwallpapers.ro

Share on Facebook

Dragi copii, acum că am lansat concursul şi v-am dat de lucru, ce-aţi zice dacă v-aş propune şi o întâlnire sâmbătă?

Poveştile Zăpăcitei participă la Ziua Bloggerilor Bucureşteni, eveniment care se va desfăşura sâmbătă, 30 mai, începând cu orele 12:00 la Casa de Cultură a Studenţilor.

Mă puteţi găsi pe acolo toată ziua, vă garantez că o să mă recunoaşteţi după costumul de spiriduş şi un snop de baloane colorate pe care o să le aduc ca să le modelăm împreună.

Aşadar dacă sâmbătă vreţi să facem cunoştinţă, să învăţaţi să modelaţi săbii sau căţeluşi din baloane colorate, să-mi daţi idei de poveşti şi să le scriem împreună pe blog, să ne pozăm, vă aştept cu cel mai mare drag!

Dacă v-am stârnit interesul, vă rog să vă anunţaţi participarea printr-un comentariu ca să ştiu la câţi prichindei să mă aştept

Share on Facebook

A fost o dată demult o împărăţie a pisicilor într-un loc neştiut de nici un om. Era o împărăţie imensă cu pomi înalţi, tunele şi fel şi fel de ascunzişuri, castele impunătoare, regi, prinţi şi prinţese.

Probabil că deja v-a umflat râsul şi nu puteţi să vă închipuiţi un motan cu coroană de rege. Ei bine regele acestei împărăţii era motanul birmanez Kraus şi avea o mantie lungă din piele de şoricel, ba chiar şi o coroană din oase de peşte.

Regele Kraus domnea peste regatul pisicilor de zeci de ani şi locuia într-un container mare pe cea mai frumoasă alee din toată împărăţia. Era căsătorit cu regina birmaneză Miţa şi avea nouă copii: Zuzu, Pufi, Moxi, Poşetuţă, Figaro, Jinxy, Saşa, Cuchi şi Soso.

Kraus a domnit în pace, fără războaie cu regatul Şoarecilor sau cu Împărăţia dulăilor şi era foarte mulţumit de toţi supuşii săi. Singura lui problemă era că obosise destul de rău. Un motan în vârstă ca dumnealui are nevoie de multe ore de somn şi relaxare. Nu mai era de mult un pisoi în toată puterea. De aceea plănuia cu regina Miţa o ieşire la pensie glorioasă. Îşi doreau să se mute într-un loc mai călduros, cu mâncare mai bună şi cât mai multe perne pufoase. Nu puteau să plece însă fără să lase un succesor la tronul împărăţiei pisicilor.

Aveau de unde alege . Din cei nouă pisoi, patru erau băieţi. Regulile în împărăţia pisicilor erau însă clare: nimeni nu putea fi rege fără să fie căsătorit.

Regele Kraus a comandat organizarea unui bal nemaipomenit pe aleea Tomberoanelor şi a invitat cele mai frumoase pisici de măritat de prin zonă.

Figaro era singurul motănel cu gânduri de însurătoare. Fraţii lui încă se mai jucau cu ghemotoace de lână şi nici nu se gândeau să preia conducerea împărăţiei.

Aşadar pisoiul cel mai mare a îmbrăcat mantia tatălui său şi s-a prezentat la bal cu coada tremurând. Pe aleea Tomberoanelor muzica şi voia bună l-au întâmpinat. Pisici care mai de care mai blănoase şi cu boturile mai turtite îl salutau emoţionate. Nici una dintre pisicile acestea persane, considerate de viţă nobilă şi deosebit de frumoase, nu-l atrăgeau.

Spre disperarea regelui Kraus şi a reginei Miţa, Figaro s-a aşezat în spatele unui tomberon, a desfăcut cu ghearele o cutie de sardine şi s-a pus pe mâncat. Degeaba părinţii îl implorau să invite şi el o pisică la dans, să se gândească la bătrâneţea lor şi să se însoare o dată. Lui Figaro nu-i plăcea nici o pisică.

Când toată împărăţia se pregătea să plece de la bal pentru că se transformase într-un dezastru, Figaro a simţit că visează. Pe capacul tomberonului în spatele căruia se aşezase el, a sărit o pisică portocalie de toată frumuseţea. Avea blana potrivit de lungă, ochii mari şi verzi, vârfurile lăbuţelor parcă înmuiate în lapte, coada lungă şi subţire-cum numai prinţesele o au.

A fost dragoste la prima vedere. Figaro a invitat-o la dans şi pe tot parcursul melodiei a simţi că pluteşte cu pisica portocalie în braţe. Nu a mai stat pe gânduri şi a cerut-o în căsătorie.

Pisica era bulversată. Ea nici măcar nu ştia că există o Împărăţie a pisicilor, un rege, sau o regină, Ajunsese la acest bal întâmplător, fugărind un şoricel.

Era o pisică ţinută în casă, răsfăţată, pieptănată şi îmbuibată cu mâncare. Nu mai văzuse niciodată până atunci aleea Tomberoanelor. Pentru că era o mâţă aventurieră i s-a părut minunat să devină regină şi să trăiască în Împărăţia pisicilor. Avea de trecut un singur obstacol: stăpânii. Nu putea să plece pur şi simplu de acasă. Ei avuseseră grijă de ea şi o iubeau mult. Cum ar fi putut să-i părăsească?!

Pisica portocalie i-a spus lui Figaro că-i acceptă cererea în căsătorie, numai dacă o ajută să găsească o modalitate prin care să plece de acasă fără să-i supere pe oamenii care au avut grijă de ea.

Disperat Figaro s-a dus direct la regele Kraus să-l anunţe că şi-a găsit mireasa şi că are nevoie de un sfat.

Auzind bătrânul Kraus povestea pisicii portocalii, a început să râdă pe sub mustăţi.

-          Miţa vino repede că am găsit unde să ieşim la pensie!

-          Vin acum dragă Kraus!

-          Dar tată, cum rămâne cu problema viitoarei mele soţii?! A scâncit Figaro îngrijorat.

-          Noi suntem soluţia la problemele voastre fiule! Portocalia vine să locuiască la castel cu mătăluţă iar eu şi maică-ta ne mutăm în vila soţioarei tale ca să le alinăm suferinţa stăpânilor.

-          Şi o să meargă tată?

-          Crede-mă că oamenilor o să le pară rău după portocalie, dar când eu şi Miţa o să apărem în peisaj, drăgălaşi şi înfometaţi, o să fie atât de ocupaţi să aibă grijă de noi încât o să uite cât ai clipi de suferinţă.

Zis şi făcut! Kraus şi Miţa au ieşit la pensie şi acum sunt cele mai răsfăţate pisici. Dorm în vârful patului, pe perne pufoase, mânâncă cele mai alese mâncăruri şi sunt mângâiaţi toată ziua bună ziua. Stăpânii pisicii portocalii s-au ataşat de fostul rege şi fosta regină  şi sunt fericiţi cu noile lor animale de companie.

Regele Figaro şi pisica devenită „Regina portocalie” au făcut o nuntă fastuoasă şi apoi au plecat în luna de miere la vânătoare de soricei. Iar de când s-au întors domnesc în pace şi cu multă iubire.

Şi-am încălecat pe-o pisică

Şi nu v-am spus o minciunică

Share on Facebook

În aşteptarea poveştilor voastre pentru mămici am înregistrat audio povestea Prinţesei Ghiocel.

De ce credeţi că prinţesa mofturoasă a acceptat să se căsătorească aşa pe nepusă masă?

Share on Facebook

A fost o dată demult o prinţesă foarte frumoasă. Avea părul lung şi blond, ochii verzi ca marea şi buzele trandafirii. Locuia într-un palat nemaipomenit înconjurat de grădini cu flori şi de o pădure deasă, dar era foarte-foarte mofturoasă.

Nu puteai să-i intri în voie în nici un fel. Toţi servitorii se temeau de ea pentru că avea obiceiul să arunce după ei cu mâncarea care nu-i plăcea. Croitoresele tremurau când se apropiau zilele de probat rochii pentru că prinţesa sfâşia toate materialele care nu-i conveneau. Nimeni nu putea să o pieptăne fără să se aleagă cu vânătăi serioase.

Împăratul şi Împărăteasa nu ştiau ce să se mai facă cu ea. Ar fi fost timpul de măritiş, dar cine oare ar fi vrut să se căsătorească cu fata lor veşnic nemulţumită?!

Azi un plânset, mâine vreo trei farfurii sparte, poimâine o duzină de rochii făcute bucăţele…nu se mai putea! Primăvara se apropia şi Împăratul pădurii din vecinătate urma să organizeze un bal fastuos pentru a-şi însura fiul, chiar de 1 martie. Părinţii prinţesei erau hotărâţi să-şi mărite fata cu prinţul din vecini.

Singurul om cu care prinţesa se înţelegea era un majordom bătrân care avea la gât o cravată din două fire goase de mătase: unul alb şi altul roşu. Împăratul şi Împărăteasa l-au implorat să discute cu fata lor şi să o convingă să participe la balul din pădure.

Zis şi făcut! Majordomul, nu se ştie cum, i-a creat prinţesei cea mai frumoasă rochie din câte se văzuseră vreodată. Rochia era făcută din petale de ghiocel cusute între ele cu fir de aur iar la mijloc avea o cingătoare verde, subţireca tulpina unei flori de primăvară.

Pentru prima oară cei de la palat au văzut-o pe prinţesă bătând din palme şi râzând. Rochia îi plăcea la nebunie aşa că a acceptat fericită să meargă la balul primăverii.

Servitoarele s-au grăbit să-i pieptăne părul lung şi blond dar prinţesa a început să ţipe şi să dea din picioare că nu suportă să fie trasă de păr. Majordomul a salvat situaţia şi de data acesta.Şi-a desprins de la gât cravata din fire de mătase şi i-a prins-o prinţesei în păr. Când fata s-a văzut în oglindă a fost aşa de mulţumită încât a acceptat să îndure şi trasul de păr.

În scurt timp Împăratul, Împărăteasa şi prinţesa care acum părea ce mai frumoasă din lume au ajuns la Balul Primăverii.

Când prinţesa a păşit aproape plutind în sala de bal, toţi cei prezenţi au înmărmurit. Părea o zână a pădurii, mirosea a ghiocei şi a primăvară iar firele de mătase alb-roşii cu care îşi împodobise părul luaseră ochii tuturor.

Prinţul din pădure s-a îndrăgostit de ea pe loc. A luat-o de mână şi i-a spus: „Tu eşti prinţesa Ghiocel! De când te aşteptam!Vrei să fii soţia mea?”.

Prinţesa parcă împietrise. Nu se aştepta la o asemenea reacţie. Brusc se simţea atât de fericită încât nimic nu mai conta.

„Da, vreau să fiu soţia ta!”.

Şi de atunci toţi locuitorii din zonă au început să dăruiască de 1 martie şnururi albe şi roşii pentru a sărbători venirea primăverii şi pentru a-şi împodobi soţiile, mamele, fiicele, prietenele.

Şi-am încălecat pe-un ghiocel

Şi v-am spus o poveste, mică cât el.

Share on Facebook

A fost o dată demult, pe vremea când prinţii şi prinţesele erau cele mai frumoase făpturi de pe pământ, pe vremea când zânele nu se temeau să se arate ca acum, pe vremea când toate gâzele vorbeau şi cântau, un ţinut nespus de frumos.

De la poalele unor crengi de liliac, lângă un râu învolburat şi strălucitor, până la malul mării, se întindea împărăţia unui prinţ, puţin mai mare decât un gândac.

Pe cât de micuţ era acest prinţ, pe atât de frumos şi de elegant ţi se înfăţişa. Avea pelerina croită din aripi de libelulă, pantalonii şi cămaşa dintr-o mătase nemaiîntălnită şi cizmele din piele de cleşte de coropişniţă. Părul i se lăsa ondulat şi blond până pe umeri, ochii ar fi făcut orice mare să-i invidieze, iar glasul…glasul său se lua la întrecere cu păsările măiastre la orice oră.

Cât era ziulica de lungă prinţul nostru se plimba prin ţinutul său, călare pe un licurici de toată frumuseţea. Supuşii, râul, marea, animalele, liliacul şi orice fir de iarbă erau în grija bunicului său, Împăratul Mov.

Împăratul Mov îşi iubea atât de mult nepotul încât îl răsfăţa peste măsură şi de fiecare dată când acesta îi cerea să îl lase să se ocupe măcar de o tufă, el îi spunea că are toată viaţa înainte şi că acum nu trebuie decât să se joace şi să se plimbe.

Azi aşa mâine aşa, prinţul nostru puţin mai mare decât un gândac străbătuse deja tot regatul de sute de ori, credea că îi cunoaşte fiecare colţişor şi se plictise de călărit licurici.

A început să îşi petreacă zilele în biblioteca palatului şi a citit toate cărţile de istorie, politică, diplomaţie, război şi limbi străine. Când nu citea, făcea scrimă cu o lăcustă sau dansa vals cu Împărteasa Mov.

Într-o dimineaţa s-a trezit hotărât că a venit timpul să preia conducerea şi după ce s-a îmbrăcat cu hainele sale alese, a deschis un cufăr de abanos şi şi-a scos din acesta o coroana de chihlimbar de toată fumuseţea. Scotocind prin cufăr, a mai scos şi o sabie făcută dintr-un peşte spadă, s-a înarmat şi a bătut la uşa bunicului său.

-„ Bunicule! Ce trebuie să fac ca să fiu împărat?”

-„ Păi gândăcelule mai bine îmi spui tu ce crezi că face un împărat…”

Prinţul puţin mai mare ca un gândac s-a apucat să-i povestească semeţ bunicului tot ce citise, s-a căţărat pe birouri şi jilţuri şi şi-a demonstrat calităţile de mare spadasin. Ba chiar a făcut şi câţiva paşi de dans şi apoi a spus:

-„ După cum vezi bunicule sunt gata de război, sunt gata de baluri, sunt gata să conduc şi să te las să te odihneşti alături de bunica.”

Împăratul Mov a râs mulţumit pe sub mustăţile gigante. Ştia că nepotul său e harnic şi descurcăreţ şi nu se temea deloc să lase împărăţia pe mâinile sale puţin mai mari ca labele unui gândac. Exista totuşi o singură problemă:

-„ Bine gândăcelule, m-ai convins. Totuşi, trebuie să ştii că după ce vei fi împărat nu vei mai putea valsa cu bunica. Ar râde toate gâzele de tine. Împărat fără Împărăteasă, nu s-a mai pomenit pe la noi. Fugi deci şi caută o prinţesă frumoasă, facem nuntă şi apoi tronul va fi al tău.”

Prinţul gândăcel a ieşit abătut pe poarta castelului, a fluierat la licuriciul său credincios, a încălecat şi a pornit în căutarea unei prinţese.

Ajungând pe malul mării, într-o zi însorită, a descălecat şi a sărit în valuri fericit, uitând pentru o clipă de împărăţie şi prinţese.

Pe când se juca el mai cu foc, un fluture de toată frumuseţea i s-a aşezat chiar pe varful nasului. S-a ferit amuzat de gâza cea frumoasă şi a început să o alerge când prin apă, când pe nisip. După câteva ore bune de joacă, şi-a amintit întristat că plecase la drum pentru a găsi o prinţesă, nu pentru a prinde fluturi. S-a scuturat bine de nisip şi a dat să încalece din nou pe licurici. N-a apucat însă să îşi termine gândul că o grozăvie i-a luat ochii.

Fluturele buclucaş îşi scutura violent aripile, se învârtea şi iscase un nor de praf sclipitor în jurul său. Din căpşorul mic de gâză au răsărit două cozi lungi şi blonde, doi ochi albaştrii nemaipomeniţi şi o gură trandafirie.

În câteva secunde fluturele jucăuş se transformase într-o prinţesă mică şi fermecătoare.

Prinţul gândac îşi freca ochii şi nu putea să creadă ce se întâmpla în faţa sa. O căldură specială îl învăluia şi ar fi vrut să o ia în braţe pe Prinţesa Fluture dar nu se putea mişca din loc.

Prinţesa s-a apropiat în fugă de el şi i-a spus pe nerăsuflate:

-„ De ce ai întârziat atât? De-ai şti de când purtam eu aripile astea de fluture. De-ai şti de câte ori mi-am pierdut speranţa şi mi-am spus că n-ai să mai vii…”

Prinţul nu înţelegea nimic, ar fi vrut să îşi ceară scuze dar nu prea ştia pentru ce.

-„ Ei nu-i nimic! Bine că ai venit totuşi şi că m-ai scăpat de vraja asta nesuferită cu care m-am pricopsit de la o vrăjitoare pe când eram doar un copil. Mă aşteptam să fii mai vioi după toată goana aia…Ai cam amuţit.

Gândăcelul a încercat timid să o ia de mână dar Prinţesa Fluture i-a sărit direct în braţe.

-„ Uneori ce cauţi se află chiar sub nasul tău, sau pe nasul tau…Ce mai aştepţi? Hai să facem nuntă şi să mă faci Împărăteasă!

Şi uite aşa Prinţul Gândăcel şi Prinţesa Fluture au făcut o nuntă de toată frumuseţea care a ţinut mai mult de trei zile şi trei nopţi.

Au domnit împreună mulţi ani şi au făcut o mulţime de copii gâze şi se spune că încă mai domnesc şi astăzi, undeva între nişte crăci de liliac, un rîu învolburat şi o mare fermecată.

Şi am încălecat pe-un licurici

Şi v-am spus o poveste cu sclipici.

Sursa foto: www.clopotel.ro

Share on Facebook