Archive for the ‘Povesti cu printese’ Category

Prima promoţie a Atelierului de Inventat Poveşti şi Scriere Creativă a construit o mulţime de poveşti, care mai de care mai frumoase. A fost o plăcere să născocim personaje noi  şi mai jos puteţi să citiţi povestea noastră colectivă. Dacă şi vouă vă place să inventaţi personaje de poveste pe care să le treceţi prin aventuri nemaiauzite, vă aştept din 25 iunie la Şcoala de Arte şi Maniere să participaţi la  Şcoala de Vară de inventat poveşti.

Distrugătorul şi Prinţesa Lila

Undeva, într-un ţinut foarte îndepărtat înconjurat de păduri şi umbrit de un munte înalt, trăieşte prinţesa Lila, una dintre cele mai frumoase şi mai bune prinţese din lume.

Castelul ei este aşezat pe un deal, la intrarea în ţinut, în aşa fel încât să poată să-şi supravegheze întreg regatul. Toţi supuşii o iubesc pe prinţesa Lila pentru că a ştiut să păstreze pacea şi să-i protejeze de răufăcători, încă de când era doar un copil şi a trebuit să preia conducerea ţinutului.

Cea mai bună prietenă a prinţesei Lila este Zâna Stela- o zână nemaipomenit de frumoasă şi foarte iscusită în lupta cu răufăcătorii. Zâna Stela o apără mereu pe prinţesa Lila de oricine ar vrea să-i facă rău, cu ajutorul celor trei şoricei care locuiesc într-o hrubă săpat adânc în munte: Angelina Dansatoarea, Angelina Balerina şi Dinţişor.

Încă de când era copil, prinţesa Lila a trăit cu teama că cineva îi va fura rochia de mătase moştenită de la stră-stră bunica ei. Părinţii ei i-au povestit înainte să moară că rochiţa aceasta va asigura întotdeauna pacea în ţinutul lor câtă vreme va fi purtată de o prinţesă cu inima curată şi bună. După ce părinţii s-au stins din viaţă, Lila şi-a jurat să aibă grijă de rochie şi să o poarte numai şi numai în ziua nunţii.

Într-o zi, în regatul de sub munte a apărut un personaj foarte supărat pe care toată lumea îl cunoştea după numele pe care singur şi-l pusese: Distrugătorul. Călărea un dragon cu nouă capete şi avea două buzdugane uriaşe cu care ameninţa pe toată lumea.

Cu o falcă în cer şi una în pământ, Distrugătorul a zdrobit uşa de la castel şi i-a spus prinţesei Lila:

- Ori accepţi să te căsătoreşti cu mine, ori îţi distrug fiecare fir din regatul ăsta amărât!
Prinţesa a plâns trei zile şi trei nopţi şi până la urmă, din dragoste pentru supuşii ei şi pentru regatul în care voia să menţină pacea, a acceptat.

Nunta a fost organizată imediat şi sala tronului a fost ocupată de tot felul de monştrii şi lighioane care călcau totul în picioare, spărgeau pahare şi murdăreau covoarele pufoase cu ghearele noroioase. Prinţesa Lila, îmbrăcată cu rochia veche de mai bine de 200 de ani, strălucea de parcă era îmbrăcată numai în praf de stele. Din păcate era o mireasă tristă şi dansa cu mare teamă cu mirele Distrugător, care nu-şi abandonase buzduganele nici măcar în ziua nunţii.

Când să ciocnească o cupă de şampanie cu zâna Stela, Distrugătorul a călcat-o pe rochie şi i-a sfâşiat trena lungă de 10 metri. Prinţesa Lila a început să plângă amarnic, convinsă că distrugerea rochiţei va însemna şi distugerea regatului.

Zâna Stela n-a mai suportat nedreptatea şi cu un chiuit i-a chemat pe cei trei şoricei din munte. Nunta s-a transformat într-un război în toată legea iar zâna şi soriceii şi-au folosit toate vrăjile pentru a-i opri pe Distrugător şi gaşca lui gălăgioasă.

Când să folosească vraja fatală pentru a-l face să dispară pentru totdeauna pe Distrugătorul necioplit, Zâna Stela a simţit un scut deosebit.

- Prinţesă Lila, n-am mai simţit o astfel de rezistenţă până acum. Distrugătorul nu foloseşte forţa răului, e doar vrăjit!

Şi îndată ce l-a atins cu o sferă rozalie de lumină, Distrugătorul cel hidos s-a transformat într-un prinţ frumos şi rochia prinţesei Lila s-a reparat ca prin minune. Gaşca de monştrii murdari şi gălăgioşi s-a preschimbat într-o suită de sfetnici şi cavaleri cu haine cu fir de aur. Cu toţii au îngenuncheat în faţa prinţesei Lila şi i-au cerut iertare.
Distrugătorul i-a spus:

- Iertare frumoasă prinţesă. Ne chinuim de mulţi ani cu înfăţişările astea îngrozitoare şi blestemul care ne-a apăsat ne-a înrăit. Ne doream să fim şi noi ca toţi oamenii dar vraja care ne apăsa ne împiedica să ne purtăm omeneşte şi ne împingea numai la distrugeri şi războaie
Cei trei şoricei au tras-o de aripi pe Zâna Stela şi i-au povestit:

- Am consultat istoricul vrăjilor din zonă. Acum 15 ani a existat, mai la nord de aici, un regat întreg blestemat de o vrăjitoare. Vrăjitoarea a murit de mult dar toată lumea a uitat de bietul prinţ şi de supuşii lui aşa că nimeni nu a mai rupt vraja.
- Noroc că am folosit sfera roz…altfel îi ştergeam de pe faţa pământului fără să ştim cine sunt de fapt.

Prinţul nu-şi mai putea lua ochii de la prinţesa Lila aşa că şi-a luat inima în dinţi şi a întrebat-o dacă îl iartă pentru toate neplăcerile şi dacă ar vrea să fie prieteni. Prinţesa Lila, cu obrajii îmbujoraţi, a primit bucuroasă scuzele şi l-a invitat să locuiască în ţinutul umbrit de munte şi să o ajute să menţină pacea pentru totdeauna.


ghindaA fost o dată o ghindă ca toate ghindele, căzută pe o stradă ca toate străzile, dintr-un oraş ca toate oraşele. Nu era nici mai mare nici mai mică decât celelalte ghinde din stejarul în care se născuse şi nimic din înfăţişarea ei nu dădea de gol povestea frumoasă pe care o ascundea.

Viaţa ghindei despre care vă povestesc nu era deloc uşoară. Copiii dădeau cu piciorul în ea, şi-o pasau de la unul la altul şi o zdruncinau rău de tot. Maşinile treceau în viteză şi o aruncau în bălţi noroioase sau şi mai rău, în canalele de pe marginea străzilor. Veveriţele o strângeau între gheruţe şi încercau să o spargă cu dinţii.

Dar într-o dimineaţă foarte friguroasă, când zăpada aproape că acoperise ghinda noastră, ceva deosebit s-a întâmplat. Un băieţel  se întorcea trist de la şcoală. Mergea cu capul în pământ pentru că nişte copii mai răi îi umpluseră penarul cu lipici. Când să traverseze strada, a auzit o voce mică: “Te rog, nu mă strivi!”. Copilul s-a oprit cu piciorul în aer şi s-a uitat nedumerit în jur. N-a văzut pe nimeni şi a dat iarăşi  să păşească. “Te implor, ai grijă!”, s-a auzit iarăşi glasul subţire şi speriat. Băieţelul s-a ciupit de braţ ca să fie sigur că nu visează şi apoi s-a uitat curios la ghinda acoperită de zăpadă până la căciuliţă. A ridicat-o în dreptul urechii şi a scuturat-o bine. “Au! Îmi cad toate rochiţele în cap! Opreşte-te, nepoliticosule!“.

- Nu sunt deloc nepoliticos dar nu înţeleg cine vorbeşte, s-a scuzat băieţelul în timp ce se uita după stăpâna vocii.

- Nici nu ştii ce noroc ai avut că ţi-au pus băieţii lipici în penar!

- De unde ştii că mi-au făcut asta? Şi cum aş putea să fiu norocos când şi-au bătut joc de mine?

- Deşurubează căpăcelul de la ghindă şi suflă de trei ori înspre ea, i-a spus vocea jucăuşă.

Îndată ce a scos căpăcelul lemnos, din ghindă au ieşit scântei colorate şi băieţelul nostru s-a făcut mic-mic cât un puricel. A păşit sfios pe treptele de muşchi verde care coborau în ghinda devenită uriaşă şi a împietrit de uimire. În ghinda pe care o ridicase în mână erau castele, păduri, râuri şi drumuri- toate puţin strâmbe şi deplasate, probabil de la zdruncinăturile pe care le tot înduraseră.

O prinţesă cu rochiţă verde din frunze de stejar şi cu părul blond împletit în două codiţe legate cu viţă sălbatică, l-a trezit din uimire şi l-a tras repede de mână.

- Nu avem foarte mult timp, dragul meu şi am atâtea să-ţi arăt. Hai mai repede!

- Unde mergem? s-a bâlbâit băieţelul

- O să vezi imediat dar tot ce pot să-ţi spun doar să te ţii bine pentru că lumea asta se răstoarnă cu fundul în sus de mai multe ori pe zi, a chicotit prinţesa.

Au luat-o la fugă prin pădurile de stejari cu rădăcinile în sus, sărind peste pâraiele care curgeau când într-o parte când în cealaltă şi ţinându-se de mână de fiecare dată când pământul se cutremura. Lumea din ghindă părea nesfârşită şi avea munţi, mare şi un cer albastru cu steluţe în şi constelaţii în formă de  ghindă.

Când cutremurele s-au mai liniştit, cei doi s-au aşezat pe o băncuţă din faţa unei şcoli în formă de scorbură.

- Să nu spui nimănui cum ai ajuns aici!

- Nici eu nu ştiu cum am ajuns aici…

- Trebuie să-ţi găsesc nişte haine mai verzi şi mai naturale. O să pari cam ciudat cu geacă de fâş şi bocanci. Aşteaptă-mă puţin!

Prinţesa  a fugit în subsolul unui castel cum băieţelul nostru nu văzuse nici măcar în cărţile de poveşti (cu turnuri care se înfăşurau spiralat unul de altul de parcă erau flori căţărătoare) şi s-a întors repede cu nişte opincuţe din scoarţă de copac, o pelerină din brusture şi o cingătoare groasă de brad.

- Acum n-o să mai arăţi ca un intrus, i-a spus mulţumită după ce băieţelul s-a schimbat în hainele cele noi.

- Dacă m-ar vedea colegii acum ar râde şi mai tare de mine…

- Iarăşi cu colegii ăştia nesuferiţi! Nu ai voie să mergi cu capul în pământ din cauza unor bădărani. Gândeşte-te şi tu: dacă într-o ghindă se ascund atâtea nebunii, în lumea ta mare există atâtea lucruri frumoase încât pur şi simplu nu ai voie să fii supărat!

- E a zecea oară când îmi pun lipici în penar…

- Nici măcar nu au imaginaţie, a râs prinţesa.

Băieţelul a început şi el să râdă când şi-a dat seama că prinţesa cu coroniţă de ghindă avea dreptate.

- Vreau să-ţi arăt cum arată o zi de şcoală în lumea noastră, i-a spus prinţesa şi iarăşi a luat-o la fugă ţinându-l de mână.

S-au furişat într-o clasă plină cu copii îmbrăcaţi cu toţii în uniforme de brusture. Profesoara preda o lecţie de matematică şi scria de zor pe o scoarţă uriaşă. Pământul a început să se cutremure, scaunele elevilor alunecau în dreapta şi-n stânga şi hop! Şcoala s-a dat peste cap. “Câinii ăştia nu o să înveţe niciodată să se uite pe unde merg. Să revenim la ora noastră de limbi străine”, a spus profesoara de matematică după ce cutremurul s-a liniştit.

- Vezi? Aici totul e pe dos din clipă în clipă, a râs mica prinţesă

- Şi nimeni nu se supără?

- Ne-am obişnuit să zâmbim orice ar fi. Hai să-ţi mai arăt ceva în curtea şcolii. În fiecare zi, pe la aceeaşi oră, un grup de elevi zgomotoşi trec pe lângă ghinda noastră şi pornesc un mic fotbal în stradă. Ne zdruncină zdravăn dar ştii care e partea bună? Ne salvează de o mulţime de fapte rele care se dau peste cap şi se transformă în fapte bune. Uite!

În faţa lor, un băieţel care semăna cu băieţelul nostru plângea pentru că nişte copii mai înalţi îi luaseră penarul şi nu voiau să i-l mai dea înapoi. În lumea din exterior, elevii tocmai observaseră ghinda şi o luaseră la picioare pe trecerea de pietoni. În lumea din ghindă, cutremurul i-a determinat pe băieţii cei înalţi să-i dea penarul înapoi băieţelului şi chiar să-l invite la o partidă de baschet după ore.

- La următorul cutremur partida de baschet probabil o să se transforme în fotbal, a râs prinţesa.

- De ce îmi arăţi toate ciudăţeniile astea?

- Pentru că sunt o prinţesă care se plictiseşte chiar şi în nebunia asta de lume. Uneori trag cu ochiul la lumea voastră mare şi nu-mi vine să cred cu ce feţe lungi umblaţi unii dintre voi. Când vă văd atât de trişti, îmi vine să strig la voi că există locuri mult mai imprevizibile şi mai ciudate decât lumea voastră. Din când în când îmi place să vă şi arăt cum ar fi să trăieşti într-un loc care se răstoarnă de sute de ori pe zi.

Băieţelul a început să râdă

- Să ştii că mai bine umblu cu lipici în penar  decât să mă trezesc că ora de mate se schimbă brusc în limbi străine. Cum îţi dai seama ce teme ai de făcut sau ce lecţie ai avut de învăţat?

- Nu ştii niciodată, a râs iarăşi prinţesa

Băieţelul a vrut s-o mai întrebe de ce nu iese din lumea din ghindă dar s-a trezit că i se lungesc tot mai mult picioarele şi că ghinda se face tot mai mică. Sute de scântei colorate au apărut iarăşi şi  hop! era din nou gata să traverseze pe trecerea de pietoni de lângă şcoala lui.

- Psst, n-am voie să fac prea multe magii dar ţi-am pregătit o surpriză. Tot ce te rog e să ai grijă de ghindele pe care le întâlneşti pe viitor şi să le fereşti de la strivire, fără să povesteşti vreodată secretul nostru, s-a auzit vocea subţire a prinţesei.

Băieţelul era buimac şi s-a gândit că totul a fost doar un vis. Nu înţelegea cum a adormit mergând dar nu se putea abţine din zâmbit. “Auzi o lume care se întoarce cu fundul în sus, de o sută de ori pe zi! Ce nebunie!“. S-a aplecat totuşi,a cules ghinda din stradă şi a aşezat-o în iarbă, cât mai departe de maşini. În drum spre casă, s-a întâlnit cu copiii care îi lipiseră penarul. La început a vrut să-i evite dar, ca prin magie, s-a trezit că vorbeşte cu cei şase băieţi buclucaşi. “Nu vrei să vii pe la mine mai târziu? I-am invitat pe băieţi la un baschet în curte“, l-a întrebat unul dintre puştii care îl chinuiseră încă de când pusese piciorul pentru prima dată în şcoală.

- Lumea chiar se întoarce cu fundul în sus, a bombănit băieţelul nostru.

- Ai spus ceva?, l-au întrebat copiii.

- Nu…ne vedem la baschet mai târziu.

Din ziua aceea, băieţelul nostru a protejat toate ghindele pe care le-a întâlnit, le-a mutat pe iarbă ca să fie în siguranţă şi a zâmbit de fiecare dată când ceva trist i se întâmpla pentru că acum ştia un mare secret: lumea se învârte şi se rostogoleşte când te aştepţi mai puţin.

Prinţesa din ghindă e mult mai fericită de când lumea nu i se mai cutremură de o sută de ori pe zi şi şi-a organizat regatul mult mai bine. Dacă va reuşi să-şi aducă ghinda într-un loc cât mai ferit din care să nu o mai fure nici o veveriţă, o  să iasă în lumea mare pentru o zi şi o să-i mulţumească pentru ajutor băieţelului nostru.

Şi-am încălecat pe o ghindă

Şi v-am spus o poveste ascunsă într-o grindă.

A fost o dată demult o prinţesă foarte frumoasă. Avea părul lung şi blond, ochii verzi ca marea şi buzele trandafirii. Locuia într-un palat nemaipomenit înconjurat de grădini cu flori şi de o pădure deasă, dar era foarte-foarte mofturoasă.

Nu puteai să-i intri în voie în nici un fel. Toţi servitorii se temeau de ea pentru că avea obiceiul să arunce după ei cu mâncarea care nu-i plăcea. Croitoresele tremurau când se apropiau zilele de probat rochii pentru că prinţesa sfâşia toate materialele care nu-i conveneau. Nimeni nu putea să o pieptăne fără să se aleagă cu vânătăi serioase.

Împăratul şi Împărăteasa nu ştiau ce să se mai facă cu ea. Ar fi fost timpul de măritiş, dar cine oare ar fi vrut să se căsătorească cu fata lor veşnic nemulţumită?!

Azi un plânset, mâine vreo trei farfurii sparte, poimâine o duzină de rochii făcute bucăţele…nu se mai putea! Primăvara se apropia şi Împăratul pădurii din vecinătate urma să organizeze un bal fastuos pentru a-şi însura fiul, chiar de 1 martie. Părinţii prinţesei erau hotărâţi să-şi mărite fata cu prinţul din vecini.

Singurul om cu care prinţesa se înţelegea era un majordom bătrân care avea la gât o cravată din două fire goase de mătase: unul alb şi altul roşu. Împăratul şi Împărăteasa l-au implorat să discute cu fata lor şi să o convingă să participe la balul din pădure.

Zis şi făcut! Majordomul, nu se ştie cum, i-a creat prinţesei cea mai frumoasă rochie din câte se văzuseră vreodată. Rochia era făcută din petale de ghiocel cusute între ele cu fir de aur iar la mijloc avea o cingătoare verde, subţire ca tulpina unei flori de primăvară.

Pentru prima oară cei de la palat au văzut-o pe prinţesă bătând din palme şi râzând. Rochia îi plăcea la nebunie aşa că a acceptat fericită să meargă la balul primăverii.

Servitoarele s-au grăbit să-i pieptăne părul lung şi blond dar prinţesa a început să ţipe şi să dea din picioare că nu suportă să fie trasă de păr. Majordomul a salvat situaţia şi de data acesta.Şi-a desprins de la gât cravata din fire de mătase şi i-a prins-o prinţesei în păr. Când fata s-a văzut în oglindă a fost aşa de mulţumită încât a acceptat să îndure şi trasul de păr.

În scurt timp Împăratul, Împărăteasa şi prinţesa care acum părea ce mai frumoasă din lume au ajuns la Balul Primăverii.

Când prinţesa a păşit aproape plutind în sala de bal, toţi cei prezenţi au înmărmurit. Părea o zână a pădurii, mirosea a ghiocei şi a primăvară iar firele de mătase alb-roşii cu care îşi împodobise părul luaseră ochii tuturor.

Prinţul din pădure s-a îndrăgostit de ea pe loc. A luat-o de mână şi i-a spus: „Tu eşti prinţesa Ghiocel! De când te aşteptam!Vrei să fii soţia mea?”.

Prinţesa parcă împietrise. Nu se aştepta la o asemenea reacţie. Brusc se simţea atât de fericită încât nimic nu mai conta.

„Da, vreau să fiu soţia ta!”.

Şi de atunci toţi locuitorii din zonă au început să dăruiască de 1 martie şnururi albe şi roşii pentru a sărbători venirea primăverii şi pentru a-şi împodobi soţiile, mamele, fiicele, prietenele.

Şi-am încălecat pe-un ghiocel

Şi v-am spus o poveste, mică cât el.

n sfârşit ninge dragilor! Mi-era aşa de dor de ninsoare. Sunt sigură că e mâna lui Moş Crăciun la mijloc. Sper să aştearnă o pătură groasă de zăpadă şi să putem lua cu asalt derdeluşurile. De cum am deschis ochii si am vazut fulgişorii ăştia mici de nea mi-a venit o idee de poveste şi am vrut neapărat să o citiţi şi voi astăzi.

Aceasta este povestea lui Tomi şi a săniuţei lui puse pe şotii în fiecare iarnă.

Era un decembrie geros  când Tomi a găsit sub brad o săniuţă albastră cu tălpicele bine ascuţite. A chiuit de fericire, s-a urcat pe ea, a târât-o după el pe covoarele din apartament şi apoi a abandonat-o lângă celelalte cadouri. Era prea mic ca să înţeleagă la ce i-ar folosi o sanie. Îl distrau mai mult maşinuţele, ursuleţii şi mormanele de dulciuri pe care le găsise sub brad.

- De unde a apărut sania asta, dragă? a întrebat în şoaptă mama lui Tomi.

- Nu i-ai cumpărat-o tu? i-a răspuns uimit tăticul

- Poate au trecut bunicii şi i-au pitit-o printre crengi… Oricum Tomi e prea mic pentru o astfel de jucărie. Nu ştiu ce a fost în capul lor. Copil de patru  ani să-l urci pe sanie…

- Lasă că o ducem în cămară şi o să i-o dăm când o fi mai mare şi o pleca pe derdeluşuri cu ea.

Zis şi făcut. Săniuţa nou-nouţă a fost apucată de sfoară şi urcată pe raftul cel mai de sus din cămară. I-au stins lumina şi au lăsat-o acolo. A doua zi de Crăciun s-a nimerit ca Tomi să rămână singur acasă câteva ore pentru că părinţii plecaseră să-i muştruluiască pe bunici pentru cadoul nepotrivit. Cum trecea Tomi pe lângă uşa cămării, cum auzea numai troznituri şi bufnituri ca şi cum cineva s-ar fi zbătut să evadeze de acolo. Băieţelul a scotocit prin toate sertarele din bucătărie până când  a pus mâna pe cheile de la cămară şi a descuiat uşa să vadă ce se întâmplă.

Dezastru! O mulţime de cutii şi cutiuţe fuseseră prăvălite de la locurile lor, un borcan cu dulceaţă de zmeură se prelingea pe perete iar săniuţa ce-a nouă atârna spânzurată de o coadă de mătură şi parcă-l implora pe Tomi să o salveze de acolo.

- Te ajut eu săniuţo! strigă Tomi şi se căţără ca o maimuţică pe rafturile înalte ale cămării

Când să pună mâna pe sfoara groasă şi să tragă de sanie, părinţii tocmai ce intrară în bucătărie. Mama trase un ţipăt scurt şi aproape că leşină la vederea lui Tomi care se căţărase pe raftul cel mai de sus al cămării şi se umpluse de praf şi de dulceaţă.

Tăticul l-a dat jos de unde se cocoţase şi l-a trimis la culcare.

-  Dragă, ăsta mic s-a urcat după sanie îţi spun eu. Nu trebuie să i-o mai ascundem că întoarce casa cu fundul în sus.

- Aşa e…dar tot nu înţeleg de unde a apărut sania asta la noi în casă. Ai văzut că bunicii au zis că i-au trimis trenuleţul electric.

-  Poate i-a trimis-o Moş Crăciun

- Ei da!

Cei doi părinţi au făcut curăţenie în cămară, au şters săniuţa de dulceaţă şi au aşezat-o înapoi sub brad. Nu mai văzuseră o astfel de sanie şi parcă lemnul ei mirosea a scorţişoară, a turtă dulce, a vanilie şi a prăjiturele. Era ceva miraculos la mijloc.

Când Tomi şi-a terminat somnul de dup-amiază a auzit un pâsâit din sufragerie. Ceva sau cineva îl tot chema. S-a dat jos din pat şi a pornit de-a buşilea spre bradul din sufragerie. I s-a părut că a auzit “Mulţumesc amice!”. Se uita în jur şi nu vedea pe nimeni. Apoi a observat sania şi a încălecat fericit pe ea.

- Ai să vezi că o să fiu cea mai bună sanie din lume.

- Cine a zis asta?!

- Euu! Ascultă-mă repede. Cadourile de la Moş Crăciun pot vorbi doar în a doua zi de Crăciun. Când se va întuneca eu o să amuţesc şi o să fiu ca toate celelalte jucării. Tu să ştii că vin direct din Laponia din atelierele spiriduşilor, că Moş Crăciuniţa a presărat praf de prăjiturele magice peste tălpicile mele ca să fiu cea mai rapidă şi că de mâine o să ningă mult şi o să putem să ne jucăm împreună. Îţi mulţumesc că m-ai scos din cămară. Dacă rămîneam depozitată acolo până când te făceai tu mai mare, ai fi uitat de mine şi eu n-aş mai fi putut să-ţi povestesc toate astea. Eşti un băieţel curajos Tomi!

- Mulţumesc săniuţo…

- Să nu uiţi să fii la fel de curajos şi pe derdeluş pentru că sania ta e de la Moş Crăciun şi ai să vezi cum te va proteja de căzături.

Apoi săniuţa a amuţit. Părinţii l-au găsit pe Tomi dormind cu capul pe sanie şi s-au înduioşat. Afară ningea cu fulgi mari şi se aşternuse un strat de zăpadă numai bun de săniuş. L-au îmbrăcat bine pe băieţel şi l-au scos la plimbare cu jucăria aterizată parcă din cer.

De cum a atins zăpada, săniuţa a fost ca un peşte în apă. S-a smuls din mâna tatălui şi a început să-l poarte pe Tomi pe derdeluş uimind pe toată lumea.

- Ia uitaţi-vă ce bine se dă băiatu’ ăla aşa de mic! strigau toţi copiii

- Mamă ce sanie frumoasă! N-am mai văzut aşa ceva…chicoteau copiii mai mici şi alergau după Tomi

La început părinţii strigau speriaţi: “Tomi, ai grijă! Întoarce-te imediat! O să te loveşti”. Văzând însă cât de priceput era băieţelul lor şi cum sania parca frăna şi curba singură, s-au liniştit şi l-au privit visători de pe margine.

- Poate chiar e de la Moş Crăciun săniuţa, zise mama.

- Altă explicaţie nu avem, zise şi tata.

Şi-am încălecat pe-o săniuţă

Şi v-am spus o poveste drăguţă.

Ape painting in the forest


Dragi spiriduşi şi spiriduşe, următoarea poveste la care vă invit să fiţi desenatori va fi despre o fetiţă şoricel care îşi doreşte foarte mult să devină star rock. Dacă vreţi să contribuiţi la ilustrarea acestei poveşti aştept desenele voastre ca de obicei pe adresa povesti@zapacita.ro

Desenaţi şoricica rock&roll aşa cum vă imaginaţi voi că ar trebui să arate un animăluţ mic cântând şi dansând pe scene uriaşe în faţa unui public numeros.

Nu uitaţi că desenatorii cei mai activi vor fi premiaţi la sfârşitul acestui an ;)