Archive for the ‘Povesti cu împăraţi’ Category

O bunică drăguţă mi-a trimis primul basm al nepoatei ei Ioana Elena Bunea. Ioana are 11 ani şi după cum veţi vedea are o imaginaţie foarte bogată şi scrie foarte frumos. După ce i-am citit povestea, primul meu gând de spiriduş a fost că această fetiţă a citit muuulte basme. Ştiţi de ce? Pentru că se exprimă foarte frumos şi are “darul povestitorului”. Dacă vreţi şi voi să scrieţi vă recomand ca în vacanţa asta de vară să citiţi muuulte poveşti.


Împărateasa bună şi împărăteasa rea

de Ioana Elena Bunea

A fost odată un împărat care rămăsese văduv în urmă cu trei ani şi căuta altă împărăteasă. S-a auzit vestea peste tot în lume şi au venit la palat mii de împărătese văduve. Şi-au încercat norocul dar niciuna dintre împărătese nu a fost aleasă. Însă nu era totul pierdut.

Peste cele nouă mări şi nouă ţări, era o împărăteasă văduvă şi bună la suflet, care se gândi la vestea data de Împăratul care îşi căuta soţie. Dar împărăteasa avea o soră cam rea care nu fusese căsătorită niciodată, nu avea copii şi care, auzind vestea dată de împărat, s-a gândit că sigur ea va fi Aleasa.

A doua zi s-au dus amândouă în grabă pe drumuri diferite la Împărat. Când au ajuns,  s-au mirat că au venit în acelaşi loc fără să se întâlnească.

Împăratul le-a spus:
-Păreţi bune şi înţelepte. De asta am eu nevoie, de o soţie care să mă sfătuiască. Vă voi da un test. Cea care îl trece va fi soţia mea.
-Acceptam! ziseră împărătesele în cor.
-Bine, să înceapă testul! Îl voi pune pe un ostaş de-al meu să tragă o săgeată cu o punguţă în care se află praf magic şi să o aţintească spre soare.
Voi pune pe un alt ostaş să meargă acolo unde va cădea săgeata cu praful magic din care va creşte un păr şi să ude locul. Mâine dimineaţă veţi porni la drum. Care dintre voi îmi va aduce prima o pară, aceea va fi soţia mea dragă.


Părinţii împărăteselor când muriseră le dadură la fiecare câte un lucru. Împărătesei rele îi dăduseră o punguţă fermecată cu mâncare de animale iar Împărătesei cele bune îi dăduseră o frunză magică cu care puteai să găseşti orice drum căutai.
Împărătesele s-au folosit de darurile primite de la părinţi ca să câştige. Împărăteasa rea a dat de mâncare la animale din punguţa magică şi le-a spus:
-Haideţi animalelor! Mâncaţi şi spuneţi-mi unde este părul cel magic!
Iepurele Aristocrate a spus:
-Nici daca ai fi ultima fiinţă de pe pământ nu ţi-am spune.
-De ce?!
- Pentru că eşti prea rea şi ne sperii. Şi pentru că nu ştii să spui “te rog frumos”.
- Chiar şi ursul Herman s-a spriat de tine! au râs  animalele

Pe drumul celălalt Împărăteasa Bună a pus frunzuliţa pe un râu şi i-a spus;
-Frunzuliţă dragă, arată-mi te rog drumul spre Părul Fermecat!
Frunzuliţa i-a arătat drumul iar Împărăteasa a pornit spre păr. Cum a ajuns, a şi luat săgeata şi o pară din copac şi s-a dus la Împărat.

Când a ajuns Împărăteasa cea Bună cu dovada că a găsit părul, Împărăteasa cea Rea alerga îmbufnată că nu a găsit părul şi se ruga să nu-l fi găsit nici sora ei .
Atât de supărată fiind, nu se mai uită la drum şi căzu în fund. De jos, începu să blesteme pe toată lumea, dar tot castelul râdea că o împărăteasa poate să fie atât de necioplită şi de împiedicată.

Împăratul a ales-o de soţie pe Împărăteasa cea Bună şi au facut nuntă mare. Cred că ţine şi acum nunta lor, că tare fericiţi au fost că s-au găsit

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

sursa foto: copilul.ro

zana

Desen de la Andra :)

Se făcea o dată că Pământul nostru era mult mai verde şi mai plin de flori decât îl ştim noi astăzi. Florile creşteau mult mai mari şi mai colorate ca acum pentru că oamenii nu le poluau. Copacii se înălţau semeţi şi înfoiaţi, luându-se la întrecere cu munţii acoperiţi de pajişti verzi. Pământul erao grădină uriaşă, populată cu gâze de o frumuseţe rară.

Oamenii se organizau în tărâmuri conduse de împăraţi şi împărătese. Îşi construiau castelele în apropierea celor mai frumoase poieniţe cu flori şi aveau grijă de pădurile,pajiştile  şi animalele aflate pe teritoriul său. Dacă un împărat neglija vreun animal sau vreo gâză şi acestea păţeau vreun necaz, supuşii îl sileau pe conducător să abdice pentru că nimeni nu tolera nedreptăţile comise împotriva naturii. De asemenea, dacă gărzile împăraţilor surprindeau vreun supus care mototolise vreun petec de iarbă, strivise vreun gândăcel, rupsese aripile unei libelule sau îndrăznise să arunce mizerie în pădure, îl trimiteau imediat la muncă să îşi repare greşeala.

Copiii nu puteau fi însă puşi la muncă sau şi mai rău aruncaţi în vreo teminţă. Împăratul era foarte tânăr şi milos şi nu voia să pedepsească copiii, chiar dacă aceştia nesocoteau natura. Părinţii şi bunicii erau singurii responsabili de educaţia odraslelor şi se trezeau deseori puşi la plivit buruieni, curăţat pădurile sau plantat de copaci…fără să se ştie vinovaţi.

Într-o bună zi,  împărăţia a ajuns plină de copii neastâmpăraţi şi s-a iscat o adevărată revoltă. Nimeni nu mai voia să muncească pentru stricăciunile copiilor aşa că toţi părinţii şi toţi bunicii s-au adunat la poarta împăratului şi au început să strige “Vrem dreptate!” “Am obosit!” şi aşa mai departe.

Împăratul nu ştia ce să facă. Oamenii aveau totuşi dreptate. Copiii de prin zonă erau atât de neastămpăraţi şi de neatenţi încât distrugeau mult prea multe flori şi gâze zilnic. Adulţii nici nu apucau să repare toate stricăciunile lor de cu o zi în urmă că se trezeau cu alte boacăne pe cap. Sfătuitorii cei mai înţelepţi au fost chemaţi la o întrunire secretă:

- Măria Ta, aşa nu se mai poate, a început cel mai bătrân dintre sfetnici

- Crezi că nu ştiu, cinstite? Ziceţi şi voi ce pot să fac?! Nu mă pricep la pedepse. Nu am fost niciodată un om prea sever.

- Las pe mine Măria Ta, dacă de pedepse ai nevoie…a chicotit un bătrân cu pelerină neagră. Băgăm la închisoare orice om care mai strică grădinile sau pădurile din împărăţie.

- Dar sunt nişte copii…Cum să-i băgăm la închisoare?!

Între timp mulţimea de afară devenise tot mai furioasă şi ameninţa să spargă poarta castelului. Atunci cel mai bătrân dintre sfătuitori a tuşit puternic pentru a-i atrage atenţia împăratului.

- Măria Ta, îţi aminteşti tu oare de ce ţinem noi atât de mult la florile, fluturii şi copacii din jurul nostru?

- Pentru că sunt frumoase? a răspuins naiv împăratul

- Fireşte că sunt frumoase!Nu-ţi aminteşti însă ce îţi povestea bunicul tău când erai copil?

- AAAAA! Povestea cu zâna grădinilor? Chiar crezi că o să potolim o mare agitată de supuşi cu o poveste pentru sugari?!

- Cu o poveste nu, dar cu o zână sigur.

- Şi de unde mă rog vrei să fac eu rost de o zână?!

- Nu de orice zână! De Zâna Grădinilor, cea care demult de tot a oprit războiul de prin părţile astea arătându-le oamenilor ce mult suferă florile, animalele şi gâzele din cauza luptelor lor.

Ceilalţi sfetnici râdeau şi-l batjocoreau pe bătrân. Unde s-a mai pomenit ca un om în toată firea să creadă într-o asemenea prostie?! Între timp mulţimea furioasă spărsese porţile castelului şi reuşise să treacă de gărzile împăratului care aveau ordin să nu îndrăznească să rănească vreun supus.

Speriat de furia supuşilor săi şi vrând să pună capăt revoltei cu orice preţ, împăratul a început să bolborească un cântecel învăţat de la bunicul său:

Zână a fluturilor,

Zână a macilor,

Zână a gândacilor,

Scapă-ne de război!

Zână a albinelor,

Zână a poienilor,

Zână a livezilor,

Scapă-ne de noi!

Exact când câteva sute de oameni năvăliseră în sala tronului, din sceptrul împăratului a ieşit un fum verde şi frumos parfumat, au sărit aripi de albină şi petale de regina nopţii şi apoi o mică vietate a început să zboare prin cupola castelului până când a aterizat pe nasul împăratului.

Supuşii şi sfetnicii erau înmărmuriţi. Împăratului nu-i venea să creadă că povestea cea veche era adevărată şi Zâna Grădinilor chiar exista.

- Ce-ai făcut împărate?! Ce-i nebunia asta? l-a luat la rost mica zână cu picioare şi ochi verzi.

- Ce să fac…Nu mă mai înţeleg cu supuşii. Copiii smulg florile, rup aripile la albine, trag cu arcul în căprioare…Eu n-am vrut să-i pedepsesc pentru că mi-e milă de copii. I-am pus pe părinţi să muncească pentru pagubele copiilor…Dar acum nu se mai poate. Nimeni nu vrea să mai respecte legea.

- Aceeaşi poveste trebuie să se întâmple măcar o dată cu fiecare împărat! Singurul deştept a fost bunicul tău. El a reuşit să domnească în pace după ce am potolit războaiele alea oribile cu Împărăţia de Vest. De-asta cu el stăteam şi beam ceai de nalbă, jucam şah…A fost un împărat deştept. În rest…numai incompetenţi!, s-a plâns mica zânişoară

- Iartă-mă zâno, dar nu ştiu ce să fac!

- Nu te mai smiorcăi că te ajuuuut. Pentru ce crezi că există zâne? Să vă repare vouă greşelile…

Zâna grădinilor s-a întors către supuşii muţi de uimire.

- Şi voi ce văî uitaţi aşa? După ce că împăratul nu a vrut să vă pedepsească copiii pentru că e prea milos, voi veniţi cu furci şi torţe să-l luaţi la rost? Toată lumea acasă să stea de vorbă cu copiii lor. Educaţi-i, spuneţi-le poveşti cu flori şi gâze, învăţaţi-i să iubească natura, să preţuiască ce au şi să nu mai distrugă!

Toţi oamenii au fugit acasă şi le-au povestit copiilor despre întâlnirea cu mica zână guralivă. Toţi copiii au promis că dacă o vor vedea în realitate pe zână vor avea grijă de natură.

Împăratul nu ştia cum să-i mai mulţumească Zânei pentru restabilirea ordinii. Mica făptură avea însă planuri mari.

- Ascultă…tu eşti încă un împărat din ăla mai mototol. Sunt vremuri când nici nu e nevoie să mă arăt că totul merge ca pe roate şi sunt vremuri când trebuie să-mi suflec mânecile şi să muncesc cot la cot cu conducerea, înţelegi? Concediază-ţi tot sfetnicii mai puţin pe cel mai bătrân care ţi-a amintit povestea mea. De-acum înainte noi doi te vom sfătui şi te vom învăţa cum să ai grijă de oameni, de flori, de gâze şi de animale.

- Adică…n-o să mai ppleci? s-a bâlbâit speriat împăratul

- O să plec când o să fii pregătit să ai grijă de împărăţie. Acum gata cu vorba! Hai că trebuie să organizăm întâlnirea cu toţi copiii distrugători. De-ar şti ei că grădinile astea frumoase sunt singurele din lume care mai adăpostesc zâne nu cred că ar mai cuteza să rupă vreun fir de iarbă…

Şi aşa împăratul nostru cel tânăr, sfetnicul cel bătrân şi Zâna Grădinilor au început să lupte împreună pentru protejarea naturii şi mai ales pentru educarea copiilor cărora în scurt timp le-a părut foarte rău pentru toate relele pe care le făcuseră.

Şi-am încălecat pe-o albină

Şi v-am spus o poveste fără rădăcină

Sursa foto: www.visibooks.com

Dragi spiriduşi, am o propunere pentru voi :P Vreţi să mă ajutaţi la ilustrarea poveştilor zăpăcite?

Eu am să vă anunţ tema câte unei poveşti cu trei zile înainte de publicare iar voi dacă aveţi inspiraţie şi  timp îmi trimiteţi(cu ajutorul părinţilor dacă aveţi nevoie) desenele voastre la adresa povesti@zapacita.ro

Voi publica desenele la începutul poveştilor şi le voi semna cu numele vostru. Cei mai activi desenatori vor fi premiaţi la sfărşitul acestui an.

Astăzi am început să lucrez la o poveste cu titlul “Zâna grădinilor”. În ea este vorba despre o vreme îndepărtată când lumea era pliiiină de flori, copaci înalţi, pajişti verzi şi gâze felurite. Personajul principal va fi o zână care avea grijă de toate florile şi fluturii dintr-o împărăţie. Ce-ar fi să-mi desenaţi o zână înconjurată de flori frumoase şi fluturi coloraţi?

Aştept desenele voastre şi până atunci meşteresc la poveste(o să o aveţi luni pe site) Mulţumesc pentru ajutor ;)

A fost o dată un tărâm îndepărat despre care se mai aude numai în poveşti. Nimeni nu ştie să-l localizeze acum, cu nici o hartă, cu nici o busolă. Unii spun că ar fi fost acoperit de ape, alţii că ar fi fost distrus în urma unui cutremur. Povestea pe care am auzit-o eu este despre un băieţel care a trăit cândva acolo.

Tărâmul Răului, căci aşa se numea, era străjuit de 2 munţi foarte înalţi pe vârful cărora nu ajunsese nimeni niciodată şi era împrejmuit de o pădure deasă şi foarte întunecoasă.

Nu se ştie de ce dar toţi locuitorii acestui ţinut erau deosbit de răi la inimă. Poveşti despre ei răzbăteau prin toata lumea şi toţi se temeau de acest pământ blestemat.

Regele Taurus domnea peste acel ţinut de mai bine de 100 de ani şi lumea întreagă se întreba cum este posibil să trăieşti atât de mult. Un om crud, avar şi deosebit de bogat- aşa îl descriau cu toţii pe rege, toţi mai puţin locuitorii Tărâmului Răului. Supuşii regelui Taurus ajunseseră să fie la fel de răi ca şi el- chinuiau animalele, se băteau şi se înjurau. Nu iubeau pe nimeni. Nu-şi iubeau nici măcar copiii.

Tărâmul Răului fusese cândva o ţară foarte prosperă condusă de un rege foarte bun la suflet pe care-l chema Aurelius. Acest rege a avut un singur fiu- Corneliu dar când venise vremea să-i cedeze tronul, Taurus a intrevenit  tunând şi fulgerând că fiul lui Aurelius nu are decât 10 ani şi nu poate domni la o vârstă aşa de fragedă. I-a luat coroana şi sceptrul şi l-a aruncat într-o temniţă împreună cu tatăl său. Batrânul rege s-a stins de dor după regină şi de inimă rea în foarte scurt timp. Corneliu şi-a jurat că va recupera tronul dar nu ştia cum să scape din temniţa săpată adânc sub castel.

Fărădelegi peste fărădelegi, nedreptăţi, jafuri, crime, toate se petreceau în acel ţinut cândva înfloritor. Toţi oamenii care îi păreau lui Taurus prea slabi de înger sau prea buni la suflet au fost izgoniţi sau ucişi. Astfel şi mama lui Corneliu a fost alungată la capătul celălalt al lumii pentru că plângea prea mult după soţul şi fiul ei, dar mai ales pentru că nu acceptase să fie soţia lui Taurus.

Acest tărâm îngrozitor ajunsese să fie considerat iadul pe Pământ şi toţi hoţii, ucigaşii, tâlharii, mincinoşii erau trimişi într-acolo să-şi ispăşească păcatele. Taurus îi primea însă cu braţele deschise şi-i numea “copiii mei”, îi hrănea cu ce avea mai bun, îi culca în paturile cele mai moi, le dădea haine scumpe şi-i făcea cavaleri pentru garda lui personală.

În tot acest timp Corneliu murea de foame şi de sete, clocea planuri de răzbunare şi sculpta în piatră de plictiseală. Băiatul ar fi trebuit să fie foarte bătrân dar tatăl său înainte să moară i-a dăruit un colier fermecat care încetineşte procesul de îmbătrânire şi l-a înştiinţat că şi Taurus poartă unul. Astfel Corneliu cu toate că avea mai bine de 110 ani arăta de 20, avea forţa unui bărbat de 30 şi înţelepciunea unui om care a trăit peste 100 de ani.

Într-o noapte pe când stătea şi se gândea, ca de obicei, cum să-i facă rău lui Taurus şi să recupereze tronul, a avut o viziune. Se făcea că mama lui stătea lângă el în temniţă şi-i spunea că “răzbunarea e arma prostului” şi că degeaba ar recupera tronul prin răzbunare, că supuşii tot răi ar fi şi că ţinutul lor înfloritor a ajuns iadul pe Pământ. Corneliu a plâns mult la auzul acestor vorbe. Plângea şi nu se mai putea opri, plângea ca un copil de 10 ani la pieptul mamei sale. Cum stătea el aşa, a observat la gâtul mamei acelaşi colier ca şi al lui şi l-a cuprins bucuria gândindu-se că o va regăsi tânără. Năluca începea să-şi piardă conturul şi nu apucă decât să-i zică: “O mamă poate face minuni ca să-şi ajute fiul!Grăbeşte-te, cei doi munţi care străjuiesc ţinutul sunt vulcani activi şi vor erupe în curând, ţine-te după mine!” Năluca dispăru şi Corneliu nu ştia încotro s-o ia sau pe unde să iasă. Nu vedea nimic, în temniţă domnea bezna şi afară deja începuseră să se audă ţipete. Lava cobora spre oraş.

Deodată simţi că cineva îl apucă de umeri şi îl ridică uşor, prin ziduri, prin porţi, până afară din castel. Se gândea că visează dar la lumina îl văzu pe tatăl său zâmbindu-i: “Dragostea părinţilor mută şi munţii din loc fiule! Grabeşte-te şi găseşte-o pe regină , domneşte acolo în pace şi cu fericire căci ţinutul acesta nu mai poate fi salvat decât prin foc!”

Astfel Corneliu a reuşit să scape din faţa lavei fierbinţi şi să se salveze, lăsând în urmă ţinutul blestemat în frunte cu Taurus care se topea în flăcări. A ajuns în sfârşit la buna lui mama care îl aştepta de atâta vreme. A domnit în pace şi cu multă răbdare, respectând sfaturile mamei sale, peste o ţărişoară mică dar frumoasă şi fertilă, cu supuşi buni şi iubitori.

Şi-am încălecat pe doi vulcani şi v-am spus o poveste de acum sute de ani!

A fost o dată demult o împărăţie a pisicilor într-un loc neştiut de nici un om. Era o împărăţie imensă cu pomi înalţi, tunele şi fel şi fel de ascunzişuri, castele impunătoare, regi, prinţi şi prinţese.

Probabil că deja v-a umflat râsul şi nu puteţi să vă închipuiţi un motan cu coroană de rege. Ei bine regele acestei împărăţii era motanul birmanez Kraus şi avea o mantie lungă din piele de şoricel, ba chiar şi o coroană din oase de peşte.

Regele Kraus domnea peste regatul pisicilor de zeci de ani şi locuia într-un container mare pe cea mai frumoasă alee din toată împărăţia. Era căsătorit cu regina birmaneză Miţa şi avea nouă copii: Zuzu, Pufi, Moxi, Poşetuţă, Figaro, Jinxy, Saşa, Cuchi şi Soso.

Kraus a domnit în pace, fără războaie cu regatul Şoarecilor sau cu Împărăţia dulăilor şi era foarte mulţumit de toţi supuşii săi. Singura lui problemă era că obosise destul de rău. Un motan în vârstă ca dumnealui are nevoie de multe ore de somn şi relaxare. Nu mai era de mult un pisoi în toată puterea. De aceea plănuia cu regina Miţa o ieşire la pensie glorioasă. Îşi doreau să se mute într-un loc mai călduros, cu mâncare mai bună şi cât mai multe perne pufoase. Nu puteau să plece însă fără să lase un succesor la tronul împărăţiei pisicilor.

Aveau de unde alege . Din cei nouă pisoi, patru erau băieţi. Regulile în împărăţia pisicilor erau însă clare: nimeni nu putea fi rege fără să fie căsătorit.

Regele Kraus a comandat organizarea unui bal nemaipomenit pe aleea Tomberoanelor şi a invitat cele mai frumoase pisici de măritat de prin zonă.

Figaro era singurul motănel cu gânduri de însurătoare. Fraţii lui încă se mai jucau cu ghemotoace de lână şi nici nu se gândeau să preia conducerea împărăţiei.

Aşadar pisoiul cel mai mare a îmbrăcat mantia tatălui său şi s-a prezentat la bal cu coada tremurând. Pe aleea Tomberoanelor muzica şi voia bună l-au întâmpinat. Pisici care mai de care mai blănoase şi cu boturile mai turtite îl salutau emoţionate. Nici una dintre pisicile acestea persane, considerate de viţă nobilă şi deosebit de frumoase, nu-l atrăgeau.

Spre disperarea regelui Kraus şi a reginei Miţa, Figaro s-a aşezat în spatele unui tomberon, a desfăcut cu ghearele o cutie de sardine şi s-a pus pe mâncat. Degeaba părinţii îl implorau să invite şi el o pisică la dans, să se gândească la bătrâneţea lor şi să se însoare o dată. Lui Figaro nu-i plăcea nici o pisică.

Când toată împărăţia se pregătea să plece de la bal pentru că se transformase într-un dezastru, Figaro a simţit că visează. Pe capacul tomberonului în spatele căruia se aşezase el, a sărit o pisică portocalie de toată frumuseţea. Avea blana potrivit de lungă, ochii mari şi verzi, vârfurile lăbuţelor parcă înmuiate în lapte, coada lungă şi subţire-cum numai prinţesele o au.

A fost dragoste la prima vedere. Figaro a invitat-o la dans şi pe tot parcursul melodiei a simţi că pluteşte cu pisica portocalie în braţe. Nu a mai stat pe gânduri şi a cerut-o în căsătorie.

Pisica era bulversată. Ea nici măcar nu ştia că există o Împărăţie a pisicilor, un rege, sau o regină, Ajunsese la acest bal întâmplător, fugărind un şoricel.

Era o pisică ţinută în casă, răsfăţată, pieptănată şi îmbuibată cu mâncare. Nu mai văzuse niciodată până atunci aleea Tomberoanelor. Pentru că era o mâţă aventurieră i s-a părut minunat să devină regină şi să trăiască în Împărăţia pisicilor. Avea de trecut un singur obstacol: stăpânii. Nu putea să plece pur şi simplu de acasă. Ei avuseseră grijă de ea şi o iubeau mult. Cum ar fi putut să-i părăsească?!

Pisica portocalie i-a spus lui Figaro că-i acceptă cererea în căsătorie, numai dacă o ajută să găsească o modalitate prin care să plece de acasă fără să-i supere pe oamenii care au avut grijă de ea.

Disperat Figaro s-a dus direct la regele Kraus să-l anunţe că şi-a găsit mireasa şi că are nevoie de un sfat.

Auzind bătrânul Kraus povestea pisicii portocalii, a început să râdă pe sub mustăţi.

-          Miţa vino repede că am găsit unde să ieşim la pensie!

-          Vin acum dragă Kraus!

-          Dar tată, cum rămâne cu problema viitoarei mele soţii?! A scâncit Figaro îngrijorat.

-          Noi suntem soluţia la problemele voastre fiule! Portocalia vine să locuiască la castel cu mătăluţă iar eu şi maică-ta ne mutăm în vila soţioarei tale ca să le alinăm suferinţa stăpânilor.

-          Şi o să meargă tată?

-          Crede-mă că oamenilor o să le pară rău după portocalie, dar când eu şi Miţa o să apărem în peisaj, drăgălaşi şi înfometaţi, o să fie atât de ocupaţi să aibă grijă de noi încât o să uite cât ai clipi de suferinţă.

Zis şi făcut! Kraus şi Miţa au ieşit la pensie şi acum sunt cele mai răsfăţate pisici. Dorm în vârful patului, pe perne pufoase, mânâncă cele mai alese mâncăruri şi sunt mângâiaţi toată ziua bună ziua. Stăpânii pisicii portocalii s-au ataşat de fostul rege şi fosta regină  şi sunt fericiţi cu noile lor animale de companie.

Regele Figaro şi pisica devenită „Regina portocalie” au făcut o nuntă fastuoasă şi apoi au plecat în luna de miere la vânătoare de soricei. Iar de când s-au întors domnesc în pace şi cu multă iubire.

Şi-am încălecat pe-o pisică

Şi nu v-am spus o minciunică