Archive for the ‘Povesti cu gâze’ Category

Sursa foto: www.eplante.ro

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.

În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.

Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.

Distracţia  preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau  când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare.  Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:

- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?

- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.

- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…

- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.

- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!

Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele.

Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului  începuse o furtună în toată regula.

Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.

Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult,  încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer,  s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi:  peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.

- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.

Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.

- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.

După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.

Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.

După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori

Şi v-am spus o poveste în culori

Ziua bună spiriduşilor!

Sper că dăruiţi flori şi mărţişoare  tuturor fetiţelor, domnişoarelor şi doamnelor din jurul vostru.

Eu vă dăruiesc trei povesti de primavara:

Printesa ghiocel

Fluturele şi albăstrica

Ursuleţul mărţişor

Să aveţi o primăvară ca în poveşti!

zana

Desen de la Andra :)

Se făcea o dată că Pământul nostru era mult mai verde şi mai plin de flori decât îl ştim noi astăzi. Florile creşteau mult mai mari şi mai colorate ca acum pentru că oamenii nu le poluau. Copacii se înălţau semeţi şi înfoiaţi, luându-se la întrecere cu munţii acoperiţi de pajişti verzi. Pământul erao grădină uriaşă, populată cu gâze de o frumuseţe rară.

Oamenii se organizau în tărâmuri conduse de împăraţi şi împărătese. Îşi construiau castelele în apropierea celor mai frumoase poieniţe cu flori şi aveau grijă de pădurile,pajiştile  şi animalele aflate pe teritoriul său. Dacă un împărat neglija vreun animal sau vreo gâză şi acestea păţeau vreun necaz, supuşii îl sileau pe conducător să abdice pentru că nimeni nu tolera nedreptăţile comise împotriva naturii. De asemenea, dacă gărzile împăraţilor surprindeau vreun supus care mototolise vreun petec de iarbă, strivise vreun gândăcel, rupsese aripile unei libelule sau îndrăznise să arunce mizerie în pădure, îl trimiteau imediat la muncă să îşi repare greşeala.

Copiii nu puteau fi însă puşi la muncă sau şi mai rău aruncaţi în vreo teminţă. Împăratul era foarte tânăr şi milos şi nu voia să pedepsească copiii, chiar dacă aceştia nesocoteau natura. Părinţii şi bunicii erau singurii responsabili de educaţia odraslelor şi se trezeau deseori puşi la plivit buruieni, curăţat pădurile sau plantat de copaci…fără să se ştie vinovaţi.

Într-o bună zi,  împărăţia a ajuns plină de copii neastâmpăraţi şi s-a iscat o adevărată revoltă. Nimeni nu mai voia să muncească pentru stricăciunile copiilor aşa că toţi părinţii şi toţi bunicii s-au adunat la poarta împăratului şi au început să strige “Vrem dreptate!” “Am obosit!” şi aşa mai departe.

Împăratul nu ştia ce să facă. Oamenii aveau totuşi dreptate. Copiii de prin zonă erau atât de neastămpăraţi şi de neatenţi încât distrugeau mult prea multe flori şi gâze zilnic. Adulţii nici nu apucau să repare toate stricăciunile lor de cu o zi în urmă că se trezeau cu alte boacăne pe cap. Sfătuitorii cei mai înţelepţi au fost chemaţi la o întrunire secretă:

- Măria Ta, aşa nu se mai poate, a început cel mai bătrân dintre sfetnici

- Crezi că nu ştiu, cinstite? Ziceţi şi voi ce pot să fac?! Nu mă pricep la pedepse. Nu am fost niciodată un om prea sever.

- Las pe mine Măria Ta, dacă de pedepse ai nevoie…a chicotit un bătrân cu pelerină neagră. Băgăm la închisoare orice om care mai strică grădinile sau pădurile din împărăţie.

- Dar sunt nişte copii…Cum să-i băgăm la închisoare?!

Între timp mulţimea de afară devenise tot mai furioasă şi ameninţa să spargă poarta castelului. Atunci cel mai bătrân dintre sfătuitori a tuşit puternic pentru a-i atrage atenţia împăratului.

- Măria Ta, îţi aminteşti tu oare de ce ţinem noi atât de mult la florile, fluturii şi copacii din jurul nostru?

- Pentru că sunt frumoase? a răspuins naiv împăratul

- Fireşte că sunt frumoase!Nu-ţi aminteşti însă ce îţi povestea bunicul tău când erai copil?

- AAAAA! Povestea cu zâna grădinilor? Chiar crezi că o să potolim o mare agitată de supuşi cu o poveste pentru sugari?!

- Cu o poveste nu, dar cu o zână sigur.

- Şi de unde mă rog vrei să fac eu rost de o zână?!

- Nu de orice zână! De Zâna Grădinilor, cea care demult de tot a oprit războiul de prin părţile astea arătându-le oamenilor ce mult suferă florile, animalele şi gâzele din cauza luptelor lor.

Ceilalţi sfetnici râdeau şi-l batjocoreau pe bătrân. Unde s-a mai pomenit ca un om în toată firea să creadă într-o asemenea prostie?! Între timp mulţimea furioasă spărsese porţile castelului şi reuşise să treacă de gărzile împăratului care aveau ordin să nu îndrăznească să rănească vreun supus.

Speriat de furia supuşilor săi şi vrând să pună capăt revoltei cu orice preţ, împăratul a început să bolborească un cântecel învăţat de la bunicul său:

Zână a fluturilor,

Zână a macilor,

Zână a gândacilor,

Scapă-ne de război!

Zână a albinelor,

Zână a poienilor,

Zână a livezilor,

Scapă-ne de noi!

Exact când câteva sute de oameni năvăliseră în sala tronului, din sceptrul împăratului a ieşit un fum verde şi frumos parfumat, au sărit aripi de albină şi petale de regina nopţii şi apoi o mică vietate a început să zboare prin cupola castelului până când a aterizat pe nasul împăratului.

Supuşii şi sfetnicii erau înmărmuriţi. Împăratului nu-i venea să creadă că povestea cea veche era adevărată şi Zâna Grădinilor chiar exista.

- Ce-ai făcut împărate?! Ce-i nebunia asta? l-a luat la rost mica zână cu picioare şi ochi verzi.

- Ce să fac…Nu mă mai înţeleg cu supuşii. Copiii smulg florile, rup aripile la albine, trag cu arcul în căprioare…Eu n-am vrut să-i pedepsesc pentru că mi-e milă de copii. I-am pus pe părinţi să muncească pentru pagubele copiilor…Dar acum nu se mai poate. Nimeni nu vrea să mai respecte legea.

- Aceeaşi poveste trebuie să se întâmple măcar o dată cu fiecare împărat! Singurul deştept a fost bunicul tău. El a reuşit să domnească în pace după ce am potolit războaiele alea oribile cu Împărăţia de Vest. De-asta cu el stăteam şi beam ceai de nalbă, jucam şah…A fost un împărat deştept. În rest…numai incompetenţi!, s-a plâns mica zânişoară

- Iartă-mă zâno, dar nu ştiu ce să fac!

- Nu te mai smiorcăi că te ajuuuut. Pentru ce crezi că există zâne? Să vă repare vouă greşelile…

Zâna grădinilor s-a întors către supuşii muţi de uimire.

- Şi voi ce văî uitaţi aşa? După ce că împăratul nu a vrut să vă pedepsească copiii pentru că e prea milos, voi veniţi cu furci şi torţe să-l luaţi la rost? Toată lumea acasă să stea de vorbă cu copiii lor. Educaţi-i, spuneţi-le poveşti cu flori şi gâze, învăţaţi-i să iubească natura, să preţuiască ce au şi să nu mai distrugă!

Toţi oamenii au fugit acasă şi le-au povestit copiilor despre întâlnirea cu mica zână guralivă. Toţi copiii au promis că dacă o vor vedea în realitate pe zână vor avea grijă de natură.

Împăratul nu ştia cum să-i mai mulţumească Zânei pentru restabilirea ordinii. Mica făptură avea însă planuri mari.

- Ascultă…tu eşti încă un împărat din ăla mai mototol. Sunt vremuri când nici nu e nevoie să mă arăt că totul merge ca pe roate şi sunt vremuri când trebuie să-mi suflec mânecile şi să muncesc cot la cot cu conducerea, înţelegi? Concediază-ţi tot sfetnicii mai puţin pe cel mai bătrân care ţi-a amintit povestea mea. De-acum înainte noi doi te vom sfătui şi te vom învăţa cum să ai grijă de oameni, de flori, de gâze şi de animale.

- Adică…n-o să mai ppleci? s-a bâlbâit speriat împăratul

- O să plec când o să fii pregătit să ai grijă de împărăţie. Acum gata cu vorba! Hai că trebuie să organizăm întâlnirea cu toţi copiii distrugători. De-ar şti ei că grădinile astea frumoase sunt singurele din lume care mai adăpostesc zâne nu cred că ar mai cuteza să rupă vreun fir de iarbă…

Şi aşa împăratul nostru cel tânăr, sfetnicul cel bătrân şi Zâna Grădinilor au început să lupte împreună pentru protejarea naturii şi mai ales pentru educarea copiilor cărora în scurt timp le-a părut foarte rău pentru toate relele pe care le făcuseră.

Şi-am încălecat pe-o albină

Şi v-am spus o poveste fără rădăcină

Sursa foto: www.visibooks.com

Dragi spiriduşi, am o propunere pentru voi :P Vreţi să mă ajutaţi la ilustrarea poveştilor zăpăcite?

Eu am să vă anunţ tema câte unei poveşti cu trei zile înainte de publicare iar voi dacă aveţi inspiraţie şi  timp îmi trimiteţi(cu ajutorul părinţilor dacă aveţi nevoie) desenele voastre la adresa povesti@zapacita.ro

Voi publica desenele la începutul poveştilor şi le voi semna cu numele vostru. Cei mai activi desenatori vor fi premiaţi la sfărşitul acestui an.

Astăzi am început să lucrez la o poveste cu titlul “Zâna grădinilor”. În ea este vorba despre o vreme îndepărtată când lumea era pliiiină de flori, copaci înalţi, pajişti verzi şi gâze felurite. Personajul principal va fi o zână care avea grijă de toate florile şi fluturii dintr-o împărăţie. Ce-ar fi să-mi desenaţi o zână înconjurată de flori frumoase şi fluturi coloraţi?

Aştept desenele voastre şi până atunci meşteresc la poveste(o să o aveţi luni pe site) Mulţumesc pentru ajutor ;)

cami

Vă mai amintiţi ce fericită a adormit Cami a noastră după ce a cucerit munţii, a cules cele mai bune fructe de pădure şi a mângâiat o capră neagră? Dacă nu, aveţi aici capitolul trecut al poveştii noastre de vacanţă.

Cami era hotărâtă să îşi convingă părinţii să se mute într-o căsuţă la ţară, cât mai aproape de mătuşa Prăjitură şi unchiul Costache. În fiecare zi aştepta lângă telefon, repetând în gând rugăminţile cu care urma să-i înduplece- “Viaţa la ţară e mult mai ieftină”, “Aerul de la munte e sănătos”, “Mâncarea are alt gust aici”, “Mi-am făcut o mulţime de prieteni”, “Unchiul şi mătuşa n-ar mai fi singuri”.

Sfârşitul vacanţei se apropia şi mătuşa suspina din ce în ce mai des. Nu mai avea poftă de mâncare, o privea ore în şir pe Cami şi ofta lung şi apăsat. Degeaba nepoata încerca să o înbuneze spunându-i că n-o să mai plece niciodată de lângă ea, mătuşa Prăjitură primise un telefon de la oraş şi ştia că ziua despărţirii se apropia. Nu o lăsase inima să-i spună şi fetiţei că părinţii vor trimite un şofer după ea şi că nici nu va apuca să-i roage să se mute cu toţii la poalele munţilor.

Unchiul Costache eraşi el foarte nervos. Dacă la începutul verii credea că nepoata lui este o orăşeancă răsfăţată şi deosebit de ciudată, acum la începutul toamnei nu-şi putea imagina curtea fără întrebările şi glumele lui Cami. Era aşa de supărat că s-a hotărât să-i telefoneze tatălui fetiţei.

- Alo! Buna ziua domnule. Costache la telefon…

- Oh! Bon jour unchiule Costache!

- Ptui! Altul cu care nu mă înţeleg…

- S-a întâmplat ceva cu Camelia, unchiule?

- Care Camelia, bre?!

- Fata! Fata mea este bine??

- Aaaa! Camiii! Bineînţeles că este bine, de-asta te-am şi sunat. E aşa de bine că nu vrea să se mai întoarcă la oraş.

- Nu pot să cred aşa ceva. Camelia este legată de confortul vieţii la oraş. Este obişnuită cu menajere, rochiţe scumpe, jucării şi vacanţe exotice.

- Ei bine, Cami mătură curtea, face mâncare cot la cot cu mătuşa Pica, şterge praful, dă de mâncare la animale, e roşie în obraji şi mai veselă ca oricând.

- Mă bucur să aud asta, unchiule. Ştiam că sunteţi oameni harnici şi gospodari şi că se va lipi ceva şi de fata noastră. Acum nu mai e nevoie însă de astfel de lecţii. Afacerile merg foarte bine, am recuperat tot ce pierdusem, am reangajat servitorii şi ne pregătim pentru o scurtă vacanţă în China. De-asta o să şi trimitem şoferul mai devreme după fetiţă. O să fie atît de fericită că mergem într-o vacanţă până la urmă…

- În China, zici?

- Da, moş Costache.

- Nu-ţi permit! Nici când erai copil nu te-am lăsat să-mi spui aşa. Nu-s atât de bătrân pe cât mă crezi mătăluţă!

- Iartă-mă, unchiule! M-a luat gura pe dinainte. Îţi trimit prin şofer un televizor nou să te mai îmbunez, ce zici?

- Mie nu-mi trebuie televizor. Natura ne oferă zi dezi cel mai frumos spectacol. Dacă vrei să-mi treacă supărarea, fă-ţi timp şi vino cu soţioara ta să o luaşi personal acasă pentru că te asigur că nu o să plece cu şoferul. E mai încăpăţânată ca tine.

- Bine unchiule, dacă ţi-e aşa de dor de mine, atunci dăm o fugă până la voi.

Costache a trântit supărat telefonul. Îi plăcuse aşa de mult să aibă un copil în casă şi se temea că mătuşa Prăjitură o să plângă într-una după plecarea fetiţei. Trebuia totuşi să o avertizeze pe Cami că părinţii veneau să o ia înapoi la oraş. Fetiţa era cocoţată într-un prun şi citea o carte cu poveşti.

- Cami! Ian vino tu până la unchiu să stăm de vorbă.

- Vin unchiule! şi a ţopăit sprintenă ca o veveriţă.

- Ţi-a plăcut la noi vara asta?

- Mai mult ca orice unchiule.

- Era mai frumos la oraş?

- Aşa credeam înainte. Daracum ştiua că aş muri de plictiseală acolo.

-Eh! Aşa a zis şi tatăl tău acum 15 ani şi de-atunci nu l-am mai văzut să ne calce pragul…

- Papa ştia de locul ăsta minunat şi nu m-a adus niciodată aici?!

- Nu-i vorba de asta, Cami. E vorba că mâine părinţii tăi vor veni să te ia acasă. Veţi pleca într-o vacanţă nu ştiu unde în China, apoi vei începe şcoala şi te vei întoarce la servitorii şi bogăţia voastră. O să ne uiţi şi cine ştie dacă o să mai fim în viaţă când o să ai tu o fetiţă şi o să vrei să o trimiţi la ţară.

- Nu spune aşa ceva unchiuleee! a izbucnit Cami în plâns. Cum să uit cea mai frumoasă vară din viaţa mea? Şi nici nu mai avem servitori sau vacanţe exotice, dacă vrei să ştii. Papa şi maman au pierdut o căruţă de bani. Mâine o să-i conving să ne mutăm aici.

- Cami, am vorbit cu tatăl tău. Zice că au recuperat toţi banii şi că toate sunt la locul lor.

- Ptui drace! Ce încurcătură…

- Nu cred că o să le placă la oraş dacă o să vorbeşti aşa Cami.

- Am eu ac de cojocul lor unchiule! Trebuie doar să mă ajuţi.

Cami, matusa, unchiul, casuta

Zis şi făcut! Cami a complotat cu mătuşa Prăjitură şi unchiul Costache să facă în aşa fel încât să le arate toate frumuseţile vieţii la poalele munţilor. Când cei doi orăşeni au coborât din maşina lor lucioasă, Cami i-a întâmpinat chiuind:

- Mămucaaa! Tătuţuuu! Vai da ci dor mi-o fost de voi!

- Camelia ce este cu limbajul ăsta dragă?

- Mami, zi-mi Cami te rog eu. E mai drăguţ şi mai scurt!

- Bbine Cami. Da ce-i cu tine aşa de bronzată şi de subţirică?!

- De la aerul şi soarele de la munte mamă! Şi nu-s aşa de subţirică, am muşchi de la căţărat pe stânci, cules mure şi alergat după capre negre.

- Extraordinaar. Cherie de ce nu m-ai adus şi pe mine niciodată în locul ăsta grozav?!

- Nu ştiam Cherie că te-ar interesa viaţa la ţară.

- Nu vezi cât de bine arată Cami?! O lună pe an de stat aici şi mă fac fotomodel…

- Hai să vedem ce fac unchiul şi mătuşa. Camelia condu-ne tu în casă.

- Papa! Mă cheamă Cami acum! După mine toată lumeaaa!

Cei doi au păşit în casa spaţioasă cu miros de turtă dulce, fragi şi muguri de brad. Mama fetiţei a exclamat uimită:

- Vai Cherie! Cum puteai să-i spui “moş Costache” acestui domn încântător?! Vai! Şi mătuşa Pica arată extraordinar. Sunteţi atât de tineeeri!

- Ei suntem tineri pe naiba, a spus mătuşa Prăjitură cu năduf pentru că nu prea suferea orăşenii. E de la aerul de munte.

- Cherie! Tu deţineai secretul tinereţii şi nu mi l-ai spus şi mie.

Mătuşa s-a mai relaxatşi chiar s-a înroşit puţin. Unchiul Costache se umflase şi el în pene, bucuros că în sfârşit cineva văzuse că nu e “moş”. Amândoi o plăceau din ce în ce mai mult pe mama lui Cami aşa că s-au înţelesdin priviri să meargă până la capăt cu planul nepoatei. Cami le-a prins privirile şi a sărit.

- Păi mamă, nu mai bine ne petrecem vacanţa aici la munte în loc să mergem pânî în China?! Am mai fost în Chinaaa…

- Ce idee minunată draga mea! Şi-aşa nu-mi plăcea mâncarea din China. Ce zici cherie?

- Vreţi voi să mai rămânem la ţară?

Unchiul Costache, mătuşa Prăjitură, Cami şi mama ei au strigat într-un glas:

- Daaaaaaaaaaaaaaaa!

- Bine copii! atunci ne instalăm o săptămână la ţară.

- Uraaaa!

Şi uite aşa Cami a înţeles vara asta că bogăţiile de la oraş nu valorează nimic în comparaţie cu peisajele, animalele, oamenii, fructele şi legumele pe care o căsuţă de la poalele munţilor ţi le poate da. Era aşa de bucuroasă că le poate arăta şi părinţilor ei cât de frumos e la ţară şi mai ales că unchiul şi mătuşa nu vor rămâne singuri, încât ţopăia, cânta şi pupa pe toată lumea cât era ziulica de lungă. Deja avea un nou plan, să-şi convingă părinţii să-i promită că în fiecare vacanţă şcolară vor veni la ţară măcar o săptămână.

Şi-am încălecat pe vacanţa mare

Şi v-am spus o poveste cu soare!

P.S. Desenul I a fost realizat de Alexandra Opritescu. Desenul II apartine Andrei,  ambele participante la concursul pe care vi l-am propus la inceputul capitolului trecut.