Ce faceţi spiriduşilor? Sper că vă bucuraţi din plin de vacanţa de vară. În plimbările voastre sunt sigură că nu aţi uitat să luaţi şi câteva cărţi cu poveşti. Vacanţa de vară este cea mai potrivită perioadă pentru citit muuuult. Luaţi-vă cărţile preferate, căutaţi un loc cu multă umbră, umpleţi-vă buzunarele cu câteva fructe numai bune de ronţăit în timp ce citiţi şi…la drum! 
Pentru vacanţa asta v-am pregătit povestea unui băieţel pe care toată lumea îl striga Miţi. Sper să vă placă:
Aventurile lui Miţi
I. Miţi şi satul de pescari
A fost o dată un băieţel slăbuţ şi timid care locuia într-un sat de pescari. Acolo toţi adulţii şi toţi copiii pescuiau ca să poată supravieţui de azi pe mâine. Mămicile şi bunicile făceau chiar şi prăjituri din peşte pentru că aşa învăţaseră din moşi strămoşi.
Băieţelul despre care vreau să vă povestesc ura mirosul de peşte, se plictisea cu undiţa în mână şi nu ştia cum să fugă când venea vorba de curăţat solzi sau de adunat icre. Nu mânca mai nimic şi îl bătea vântul de slab ce era. Părinţii lui îl porecliseră Miţi pentru că vorbea subţire-subţire de tot.
Miţi mai avea două surori şi un frate, toţi mai mari decât el. Fetele erau gata de măritat şi toată ziua trebăluiau prin bucătărie alături de mama lor, exersând sute de reţete- toate din peşte. Gombo, fratele mai mare, era mâna dreaptă a tatălui şi stătea lângă el cât era ziua de lungă. Prindea cei mai mari peşti, făcea cele mai trainice noduri şi era campion la înnot.
Miţi avea 10 ani şi se săturase până peste cap de viaţa pe care o ducea în satul de pescari. Nimeni nu-l băga în seamă. Toţi bărbaţii erau ocupaţi să se laude cu capturile lor cele mai impresionante iar femeile scoteau rareori capul din bucătării. Miţi ar fi vrut să înveţe ceva nou, să vadă alţi oameni şi mai ales să mănânce altceva în afară de peşte, mămăligă şi usturoi.
Într-o zi, Aurora(sora cea mai mare) stătea la poarta casei şi privea suspinând în zare. Mirat că fata nu mai stătea printre peşti în bucătărie, Miţi s-a gândit că poate şi sora lui s-a săturat de viaţa monotonă pe care o duceau.
- Aurora, eu credeam că sunt singurul care gândeşte aşa! Ce bine că nu mai poţi nici tu!!
- Despre ce vorbeşti Miţi?!
- Te-ai săturat de curăţat şi prăjit peşte, nu-i aşa?
- Of Miţi! Iar începi cu povestea asta? Dacă vrei să ştii, am ieşit din bucătărie pentru că mama şi tata se certau din cauza ta…
Miţi şi-a plecat capul în jos. Nu era prima dată când tatăl lui se plângea că băiatul cel mic nu-i bun de pescar şi-i face de râs în tot satul. Surorile şi mama îi luau apărarea cât puteau, dar nici ele nu înţelegeau de ce copilul nu vrea să pună undiţa în mână.
Aurora avea lacrimi în ochi şi îşi mângăia fratele.
- Tata vrea să te ia pe baltă dis de dimineaţă. Dacă nu o să prinzi nimic, e hotărât să te trimită la un unchi care stă lângă mare. Cică dacă nici omul ăla nu poate să te înveţe pescăria atunci e un blestem la mijloc…
- La mare? i-au sclipit ochii lui Miţi
- Da frăţioare. Ce-o să te faci acolo unde-s valuri şi furtuni? Cum o să prinzi tu ceva în marea învolburată? Cine o să-ţi mai spună ţie poveşti când nu poţi să adormi?
- Am auzit că peştele de mare nu miroase ca ăsta din bălţile noastre. Vreau să plec pe mare! Aurora, o să-ţi găsesc un soţ marinar şi o să te scap de bucătăria asta!
Sora mai mare începuse deja să plângă în hohote. Ea îl crescuse pe Miţi, ea îl învăţase să scrie şi să citească, ea îi povestise că undeva departe există ape cu valuri şi peşti de toate culorile. Acum la doar zece ani, copilul voia să plece de acasă.
Miţi era fericit însă. Plecarea la mare era exact aventura de care avea nevoie ca să scape din satul de pescari. Fără ca părinţii să ştie, băieţelul şi-a împachetat toate lucrurile şi a aşteptat entuziasmat să se crape de ziuă.
VA URMA
