Archive for the ‘Povesti de vacanta’ Category

Capitolul I

Capitolul II

Capitolul III

Capitolul IV- A fost un vis?


Vântul începuse să sufle tot mai aprig. Miţi se uita pierdut în zare aşteptând ca delfinii salvatori să-l scoată din încurcătură. Picături gigant de ploaie îl udau pe băieţel până la piele iar norii negri se arătau din ce în ce mai ameninţători.

Exact când Miţi începuse să scâncească speriat, o pereche de delfini argintii s-a apropiat de luntrea micuţă care îl adăpostea cu greu.

-          Ia te uită! Încă un băieţel speriat…a bombănit delfinul cu botul mai lung

-          În ultima vreme e plin de ei, spuse şi celălalt delfin.

-          Nu-mi vine să cred că e adevărat! Credeam  că o să rămân singur în furtună. Îmi pare foarte rău domnilor delfini…

-          Pentru ce Miţi?

-          De unde ştiţi cum mă cheamă?

-          Ei…asta o să vezi tu mâine dimineaţă.

-          Îmi pare rău că v-am  scos din casă pe vremea asta câinoasă.

Spre mirarea băieţelului, delfinul cu botul mai lung a început să chicotească.

-          Păi asta e casa noastră, dragă Miţi! Hai că nu mai avem prea mult timp. Luntrea ta o să pleznească în curând. Părinţii nu te-au învăţat că asta e o barcă de pescari de rau? Pe mare nu poţi să supravieţuieşti cu aşa ceva.

Miţi a suspinat amintindu-şi de părinţii şi surorile sale care se rugaseră de el să nu plece de acasă. Poate ar fi trebuit măcar să-l asculte pe tatăl său şi să-l  roage să-i explice câte ceva despre bărci, furtuni…Acum era prea tarziu.

Cei doi delfini l-au ajutat să coboare din luntre. Delfinul cu botul mai lung l-a sfătuit să se ţină bine de spatele lui iar celălalt a luat-o înainte pentru a despica valurile uriaşe.

Un somn teribil l-a cuprins pe băieţelul nostru.

-          E aşa frumos cu voi pe mare…Unde o să mă duceţi?

-          Shhh, acum poţi să dormi liniştit, au şoptit delfinii în cor.

A doua zi Miţi s-a trezit înfofolit într-un pat care îi părea foarte cunoscut. A deschis temător ochii şi nu i-a venit să creadă când mama l-a mângâiat uşor pe păr. Aurora era şi ea lângă el. Băieţelul s-a ridicat în capul oaselor şi s-a uitat nedumerit în jur.

-          Unde sunt cei doi delfini? Unde sunt pescăruşii? Cine m-a adus acasă?

Mama îl privea nedumerită.

-          Ai avut febră mare Miţi. Acum totul o să fie bine.

-          Ştii cine a venit în vizită? S-a auzit veselă vocea tatălui

-          Tata! Nu mai eşti supărat că am vărsat borcanul cu momeală?Cine a venit?

-          Ai visat copilule. A venit unchiul! Ţi-a adus o mulţime de prăjituri şi de bunătăţi. Am vorbit cu el să te înscriem la şcoală lângă mare, în port. Singura condiţie este să promiţi că o să ne aduci şi nouă bunătăţi de acolo. Parcă m-am săturat şi eu de atât peşte…

Miţi credea că visează. Tata să nu mai vrea peşte? Prăjituri? O şcoală lângă mare? Oare ce se întâmplase?

Aurora i-a făcut cu ochiul şi i-a arătat o scoică frumoasă cu perlă la mijloc.

-          Ţi-a lăsat-o cineva amintire.

Şi uite aşa Miţi a rămas convins că, într-un vis, doi delfini şi nişte pescăruşi l-au salvat dintr-o teribilă furtună pe mare. Nu a înţeles ce era cu soica aceea şi s-a gândit că poate surioara lui are puteri magice şi citeşte visele oamenilor.

Mama şi ceilalţi copii s-au mirat mulţi ani de atunci încolo că unchiul din port a reuşit să-l convingă pe tatăl cel sever să-l trimită pe Miţi la o şcoală bună.

Aurora şi-a făcut un colier din scoica misterioasă şi a ascuns perla într-un loc ştiut numai de ea.

Şi-am încălecat pe un pescăruş

Şi v-am spus o poveste de spiriduş

Voi ce credeţi? De unde a găsit Aurora o scoică de mare, cu perlă la mijloc?

Cel mai frumos răspuns primeşte un cadou surpriză de la mine ;)

sursa foto: util21.ro

Capitolul I

Capitolul II

stockvault_7494_20070505

Capitolul III- Miţi şi furtuna

Miţi a vâslit toată ziua şi a adormit frânt la apusul soarelui. În dimineaţa următoare cerul se  luminase şi soarele începuse să-l dezmorţească pe băieţel. Era o căldură nemaipomenită şi se auzeau cântece de pescăruşi. Miţi nu mai simţise niciodată o căldură aşa de puternică. S-a gândit că visează, că doar mai avea multe râuri şi fluvii de trecut până să ajungă la mare.

Când a deschis ochii, ce să vezi? Se afla în mijlocul mării şi valurile străluceau cuminţi sub razele soarelui. Speriat, a luat puţină apă în căuşul palmelor şi a gustat-o să vadă dacă întradevăr e sărată aşa cum îi povestiseră bătrânii din sat. Apa i-a făcut gura pungă şi Miţi s-a convins că printr-o minune străbătuse un drum de două săptămâni în numai o noapte.

S-a spălat pe faţă, şi-a scos hainele groase şi a rămas în cămaşa de pânză şi s-a apucat să caute în cărţile lui cu exploratori o explicaţie pentru o asemenea ciudăţenie. Cum stătea el şi se scărpina nelămurit în creştetul capului, un pescăruş a poposit în luntreacea mică. Miţi l-a întrebat în glumă:

- Cum oi fi ajuns eu aici măi pescăruşule? Ce mare e asta?

Pescăruşul a croncănit ascuţit.

- Hai că am şi înnebunit. Vorbesc cu păsările. Ce să ştie orătania asta proastă?!

-Ba te rog frumos să-mi vorbeşti civilizat! s-a auzit glasul ceremonios al păsării

Miţi era gata să cadă din barcă. Speriat, şi-a făcut cruce.

- Nu avem timp de poveşti! Toată noaptea ne-am chinuit să te ferim de furtuni când tu dormeai ca un marinar slab ce eşti. Adună-ţi toate lucrurile în sac şi pregăteşte-te pentru cele mai mari valuri pe care le-ai văzut în viaţa ta!

Miţi nu înţelegea nimic.

-Sunteţi mai mulţi?

- Da, dragă! Ce să-ţi fac dacă ai plecat de acasă?! Mama şi surorile tale s-au rugat toată noaptea de peşti, de păsări şi de toate vietăţile să aibă grijă de tine. Plângeau aşa de tare încât noi, pescăruşii, fiinţe grozav de sensibile, nu am mai rezistat şi ne-am hotărât să te ajutăm. Acum gata cu vorba! Înţelege că vine o furtună mare de care nu prea văd cum te-am putea proteja..

- Dar totuşi cum am ajuns aşa de repede pe mare?

- Avem metodele noastre.

În timp ce băieţelul şi pescăruşul purtau această conversaţie, cerul se întunecase şi stropi fierbinţi de ploaie începuseră să picure. În zare se vedeau fulgere roşiatice şi peşti de toate culorile săreau îngrijoraţi la suprafaţa apei, curioşi să vadă ce se întâmpla.

- Vaaaai ce peşti frumoşi! La noi în baltă de ce n-or exista peşti aşa de frumos coloraţi?!

Pescăruşul tropăia nervos pe marginea luntrei.

- Strângeţi o dată lucrurile dacă nu vrei să le pierzi. Uite şi tu în ce mă bag dacă sunt sensibil la plânsetele femeilor…

Apoi a scos un şuierat scurt şi 40 de păsări au aterizat pe apă în jurul luntrei. Miţi îşi strângea hainele şi cărţile şi privea uimit la organizarea pescăruşilor.

- Ascultarea la mine! a tunat pescăruşul şef. Peste vreo 300 de valuri o să înceapă învolburarea. Băieţelul ăsta tolomac a plecat de acasă “să vadă lumea” pentru că nu-i plăcea să-şi ajute părinţii la prins peşte. Dacă păţeşte ceva în furtună, n-o să mi-o iert niciodată pentru că aşa cum aţi auzit şi voi, maică-sa şi surorile s-au rugat toată noaptea de noi  să ne îngrijijm de rătăcitor. 40 de pescăruşi nu au cum să-l poarte până la mal . Ce avem de făcut?

Păsările tăceau. Un peştişor albastru şi-a permis să intervină cu glas subţire:

- Cunosc eu nişte delfini…

Pescăruşul şef a tunat din nou:

- Bravos! Ruşine pescăruşilor! Un peşte amărât are mai multe idei decât voi. Sunteţi liberi!Tu peştişorule, roagă-i pe delfini să vină cât mai repede. S-a înţeles?

- Da, să trăiţi! Am fugit!

- Hai succes băiete! Delfinii o să te scoată la mal teafăr.

- Dumneata unde pleci? Mă laşi singur aici?

- Fără smiorcăieli, dragă. Ţi-am explicat că sunt foarte sensibil. Trebuie să mă adăpostesc de furtună cât mai am timp.

- Bbbine…îţi mulţumesc, a şoptit speriat Miţi în timp ce pescăruşul se înălţa luminat de fulgere.

Valurile erau tot mai mari şi luntrea scârţâia tot mai mult. Miţi se lungise în barcă şi tremura cu mâinile la urechi pentru că îl asurzeau tunetele.

- Mămicuţa mea şi surioarele mele dacă trec de furtuna asta promit că fac orice şi mă întorc acasă la voi. Da mă întorc pe uscat, nu mai pun piciorul în luntreee. Aoleeeu!

VA URMA

Oare vor ajunge la timp delfinii ca să-l poarte pe Miţi până la mal? Aflaţi în capitolul următor.

Capitolul I

Capitolul II- Miţi încearcă să plece de acasă


Miţi nu a dormit toată noaptea de emoţie. Cum s-a crăpat de ziuă, a şi alergat în dormitorul tatălui să-i dea trezirea. Pescarului nu-i venea să creadă. Până atunci trebuia să tragă de Miţi ca să-l convingă să se ridice din pat şi acum băiatul părea atât de fericit şi de entuziasmat…”Cine ştie, poate i-o fi venit mintea la cap”- şi-a spus tatăl în gând.

Miţi era hotărât însă să se poarte aşa de neîndemânatic încât să fie exilat cât mai curând la unchiul de la mare.

Cum a pus piciorul în bărcuţa părinţilor, cum a făcut prima boroboaţă- a “scăpat” borcanul cu momeală în stufărişul mlăştinos. Faţa tatălui s-a întunecat:

- Momeală nu mai avem, peşte nu mai avem cu ce să prindem. Ce crezi tu că o să mâncăm astăzi?

- Poate aşa în sfârşit nu o să mai mâncăm peşte! a bătut Miţi din picior. Îi părea rău că îşi enervează tatăl dar asta era singura lui şansă de a pleca de acasă.

- Tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu şi toţi strămoşii satului ăsta au mâncat numai peşte. Toată viaţa lor! Făină de peşte, untură de peşte, borş de peşte, chiftele de peşte, budincă de peşte. Ăştia suntem! Asta e tradiţia noastră. Dacă nu-ţi convine n-ai decât să umbli după câini cu macrou în coadă!

- Vreau să umblu! Vreau să văd altceva!

- Eu am văzut altceva, Miţi. Am fost pe mare şi am transportat ciocolată, cafele, tutun, bomboane şi tot felul de mărunţişuri pentru bogătani. Nişte fandoseli. Cu banii pe care-i aruncau oamenii ăia pe mofturi, familia noastră ar fi avut peşte până la adânci bătrâneţi, fără să ne mai trezim la 4 dimineaţa.

- Tată, eu vreau să văd lumea! Vreau să gust fandoselile alea şi să vi le aduc şi vouă acasă. Rostul tău e peştele. Eu n-am un rost aici şi vreau să mi-l găsesc în altă parte. Vreau să învăţ lucruri noi…

- Păi nu ai fost tată la şcoală? Ai învăţat laolaltă cu toţi…

- Vreau mai mult.

Pescarul îl privea aproape speriat. Miţi nu mai era băiatul lui ci parcă o fantomă care se ruga de el să o elibereze.

- Cine ştie păcatele cui trebuie să le ispăşeşti tu?! Ăsta lucru curat nu e dar e limpede că nu pot să mă pun împotriva la ce mă rogi. Duhurile astea care te pun să pleci de acasă…sper să te şi protejeze la drum, că tare eşti slab şi copil măi Miţi. Îţi pregătesc o luntre şi până la amiază o să fii gata de drum. Promite-mi că te opreşti pe la unchiul, el o să ştie să te îndrume pe mare.

- Promit!

Mama şi surorile lui Miţi l-au petrecut plângând până la luntre. Cu câteva haine mai groase, un vraf de cărţi despre exploratori(moştenire de la un străbunic marinar) şi o desagă plină cu biscuiţi de peşte tari ca piatra, băieţelul slab şi piţigăiat s-a aşezat în luntre şi  s-a pus pe vâslit din greu. Pana la mare chiar şi cei mai experimentaţi luntraşi făceau vreo două săptămâni. Lui Miţi nu-i era frică deloc pentru că simţea că asta e menirea lui: să vadă lumea. Îl întrista doar familia care plângea de parcă n-avea să se mai întoarcă acasă.

Va urma

În capitolul următor Miţi se va lovi de o furtună violentă. Oare cine îl va ajuta să strunească luntrea aproape sfărâmată?