Iată fericiţii câştigători ai Concursului de poveşti “Patinele fermecate ale Iepuraşului”. Am ales doar doi câştigători pentru că în rest am primit foarte multe poveşti copiate de pe internet ceea ce nu e deloc corect. Imaginaţia voastră poate scoate la iveală cele mai frumoase întâmplări, nu e nevoie să copiaţi munca altora. E important să citiţi cât mai mult ca să puteţi scrie frumos dar IDEILE trebuie să vă aparţină. Scrieţi poveşti aşa cum v-ar plăcea vouă să citiţi.

Locul I: Andra, 12 ani, Bucureşti, a câştigat cartea “Aventurile Baronului von Munchausen” pentru următoarea poveste MINUNATĂ:

A fost o data un Iepuras de Paste care iubea patinajul atat de mult incat livra oua de Paste numai in zonele in care existau lacuri inghetate.
Ceilalti iepuri de Paste erau destul de nemultumiti de preferintele colegului lor si nu intelegeau de ce un iepure ar vrea sa patineze.
Iepurasul nostru avea insa niste patine fermecate si magice, care il ajutau atat sa se distreze patinand cand nu e ocupat primavara cu agitatia de Paste, cat si sa fabrice oua si statuiete de ciocolata absolut delicioase.Dar bineinteles,numai daca spunea cuvintele magice ”Cu oua / Ploua / In-al meu cos” . Fara aceasta formula,patinele erau numai intrumente utilizabile pentru gheata.
Si cum ceilalti iepurasi nu stiau acest secret,ei credeau ca pasiunea iepurasului nostru era o ciudatenie.Cand fu vremea pentru o mica pauza de morcovi suculenti , iepurasul profita de ocazie si se ascunse intr-o camera din fabrica unde se muncea din greu la fabricarea oualelor colorate,dar ce sa vezi ? 2 iepuri care hoinareau pe coridoare au auzit formula de activare a patinelor fermecate asa ca si-au ciulit urechile lor lungi si au spionat pe gaura cheii sa vada ce se intampla . Si au vazut ei cum patinele s-au activat,invaluind camera intr-un val de magie , care mirosea extraordinar .
Iepurasul pleca sa aduca niste praf magic ca sa inceapa preparearea oualelor de ciocolata,dar SURPRIZA !  ceilalti doi s-au sfatuit sa ii fure repede patinele . Au fugit catre ceilalti „iepuri constructori de oua” ,dupa cum erau ei numiti si le-au povestit tot . Cum patinele foloseau pentru oua de ciocolata,si nu pentru patinaj cum credeau toti , si toata lumea a ajuns la concluzia ca iepurasul primea asa multe scrisori de multumire si era asa iubit de copii pentru ca triseaza in fata lor ! Si i-au cerut explicatii !
El,surprins rau,a fost nevoit sa spuna adevarul . Adevarul cum ca intr-o iarna geroasa patina cu niste frunze si deasupra lui a trecut insus Mos Craciun,care arunca o privire peste lista copiilor cuminti.Intrand in vorba cu Mosul,iepurasul ii spusese cum ar vrea ca, clasicele oua pictate sa devina ceva care chiar sa ii bucure mai mult pe copii,dar totusi sa ajunga doar in posesia copiilor cuminti si inteligenti,nu la orice copil de pe glob . Si Mosul i-a promis ca asa va fi,si ca nimeni altul decat el nu e mai potrivit pentru aceasta sarcina,dar care trebuie tinuta secreta,pentru ca ceilalti iepuri le vor manca inainte de a le livra . Si era adevarat ! Iepurii aveau o pasiune secreta de care nimeni nu stie pentru …. ciocolata ! Iepurele nostru insa,din acea iarna nu mai simtea nimic pentru ciocolata,datorita Mosului ,  care i-a transformat frunzele in niste patina albe pictate cu morcovi si floricele si i-a dat formula magica .
Iepurii priveau unul catre altul ! Le era rusine ca pentru un moment au avut o parere proasta tocmai despre cel care salva bucuria copiilor in zilele de paste ! Intelegerea ramase ca iepurii sa fabrice oua colorate,cum stiu ei sa fabrice,iar iepurele nostru sa le transforme si sa le livreze copiilor !
Sfarsit !

Locul II:  Andrei, 9 ani, Petroşani care mi-a trimis o poveste în versuri a câştigat volumul de poezii “Prisaca” de Tudor Arghezi

Iepuraşul avea patine fermecate

Cu morcovi alintate

Ducea ouă de ciocolată în spate

Şi ceilalţi iepuri nu-i dădeau dreptate.

Când gheaţa a început să se topească

Iepurele patinator a trebuit să se grăbească

Când a căzut cu fundul în apă

A început să plângă: “văleu se crapă!”

Câţiva copii l-au ajutat să stea în picioare

Cum o să-i răsplătească oare?

După ce le-a dat câte un ou de ciocolată

Iepurilă s-a gândit că a făcut-o lată

Dar iepurele şef văzându-l aşa supărat

De îndată l-a întrebat:

“Nu vrei să fii iepure de paşte în Laponia?

Ce să fac acolo Măria Ta?

Acolo totul e îngheţat,

Poţi să te ocupi şi de iepurit şi de patinat!”

Şi uite-aşa povestea iepurelui cu patine

S-a cam terminat cu bine.

Iepuraşul porneşte cu premiile către voi chiar astăzi. Să sperăm că o să ajungă la timp. Vă mulţumesc pentru poveştile deosebit de frumoase.

Share on Facebook

Sursa foto: www.printables.scholastic.com

Dragi spiridusi si spiriduse va provoc la un nou concurs zapacit pentru ca se apropie Pastele si vreau sa va fac si eu cate un mic cadou.

Iata ce trebuie sa faceti:
Continuati urmatorul text despre Iepuras pentru a ajunge la o frumoasa poveste:

A fost o data un Iepuras de Paste care iubea patinajul atat de mult incat livra oua de Paste numai in zonele in care existau lacuri inghetate.
Ceilalti iepuri de Paste erau destul de nemultumiti de preferintele colegului lor si nu intelegeau de ce un iepure ar vrea sa patineze.
Iepurasul nostru avea insa niste patine fermecate si…

Astept povestile voastre pe adresa povesti@zapacita.ro sau in comentarii pana pe 1 aprilie de Ziua Pacaleilor. Va rog sa va scrieti numele si varsta pentru ca acest concurs se adreseaza bineinteles NUMAI copiilor.

Voi alege cele mai frumoase 3 povesti si castigatorii vor fi afisati pe 2 aprilie ca sa ajunga cadourile cat mai repede la ei.
Momentan premiile vor ramane surpriza

Mult mult succes!

Share on Facebook

Ziua bună spiriduşilor!

Sper că dăruiţi flori şi mărţişoare  tuturor fetiţelor, domnişoarelor şi doamnelor din jurul vostru.

Eu vă dăruiesc trei povesti de primavara:

Printesa ghiocel

Fluturele şi albăstrica

Ursuleţul mărţişor

Să aveţi o primăvară ca în poveşti!

Share on Facebook

A fost o dată un dinozaur verde cu coada solzoasă şi labele uriaşe. Dacă nu ar fi fost un dinozaur zâmbitor şi prietenos ai fi putut foarte uşor să te sperii de el. Dino, căci aşa îl chema, era însă cel mai bun dinozaur din lume şi nu ar fi făcut vreodată rău nimănui.

Dinozaurul nostru a ieşit într-o bună zi  dintr-un ou de crocobaur şi s-a trezit pe o câmpie plină cu flori.  A alergat după nişte fluturi dar s-a plictisit repede. Se simţea tare singur aşa că s-a apucat să-şi meşterească nişte jucării ca să mai treacă timpul. A ros o bucată de copăcel şi a sfefuit-o până când a reuşit să o transforme într-o mică unealtă. Apoi a adunat un braţ de pietricele, le-a coplit în aşa fel încât să intre una într-alta şi le-a vopsit în diferite culori cu ajutorul unor petale de flori. Până să apună soarele Dino reuşise să-şi fabrice propriul lui puzzle. Obosit de atâta muncă, dinozaurul s-a cuibărit la poalele unui copac şi a aţipit.

Cum s-a lăsat seara, animalele de noapte au început să apară. Primele au fost două bufniţe albe cărora nu le-a venit  să creadă ce animal aveau în faşa ochilor.

- Tu ai mai văzut aşa ceva?!

- Mi-a povestit bunica o dată că au existat astfel de animale dar zicea că au dispărut de mult…

- Păi şi de unde o fi apărut?

- Parcă mi-a arătatşi o poză bunica…se numeaauu “dinozauri”

- Haha! Ce nume!

Auzind râsetele celor două bufniţe Dino s-a trezit buimac. Păsările au ţipat ascuţit şi s-au ascuns printre crengi.

- Staţi puţin! Nu plecaţi! Hai să ne împrietenim…Pe mine mă cheamă Dino.

Cele două bufniţe au coborât pe o creangă mai joasă şi îl priveau curioase

- De unde ai apărut?

- Nu ştiu. Am ieşit din oul ăla mare…

- Păi şi părinţii tăi unde sunt, Dino?!

- Ce înseamnă “părinţi”?

Bufniţele albe s-au înduioşat imediat. Micul dinozaur era singur pe lume şi nici nu ştia că toţi ceilalţi dinozauri au dispărut de mult de pe pământ. S-au aşezat pe umerii lui şi l-au mângâiat cu aripile. Dino se înveselise aşa că le-a propus să se joace împreună:

- Hai să vedeţi ce-am construit!E un joc cu pietricele din care poţi să formezi o imagine frumoasă cu flori şi fluturi.

Păsările priveau puzzle-ul uimite.

- Vai Dino! Dar tu eşti tare deştept! Ai făcut singur jucăria asta?

- Da, pentru că mă plictiseam…

- Extraordinar, zise una dintre bufniţe. Haideţi cu mine că am o idee!Luaţi şi jucăria asta minunată.

Cei tre prieteni au pornit la drum şi au ajuns la o căsuţă de lemn decorată cu tot felul de păpuşi şi soldăţei. Dino bătea din palme fericit.

- Ce-i aici bufniţelor? E aşa de frumos…

- Asta este o fabrică de jucării

- Serioooos?

- Da, Dino! Hai să le arătăm oamenilor jocul pe care l-ai făcut tu şi dacă ai noroc poate o să te angajeze aici la atelierul de jucării.

Zis şi făcut. Cei trei au intrat optimişti în atelierul de jucării. Oamenii au început să ţipe şi să alerge de colo-colo la vederea dinozaurului verde. Un bătrân cu ochelari pe nas s-a apropiat de Dino şi l-a privit curios.

- Ce fel de jucărie mai e şi asta?

- Un puzzle! i-a răspuns dinozaurul

- Haha! Eu credeam că tu eşti o jucărie măi băiete! Straşnic costum ai…

- Dar nu e un costum…Aşa arăt eu. Sunt un dinozaur şi am creat o jucărie cu fluturi şi flori.

Bătrânelul era gata-gata să leşine de spaimă dar bufniţele l-au apucat de umeri şi l-au aşezat pe un scaun.

- Vă rugăm să nu vă speriaţi. El este Dino prietenul nostru şi se pricepe foarte bine la creat jucării. Ne gândeam că v-ar putea ajuta aici la atelier…

- Dino ziceţi?  Bineeee, hai să vedem ce ştie să facă, a aprobat bătrânul bâlbâindu-se.

Nu credea nimic din ce vedea şi spera ca totul să fie un vis ciudat. De frică l-a lăsat totuşi pe Dino să se apropie de maşinăriile de lucru şi să creeze o jucărie. În câteva minute dinozaurul construise un castel din piese minuscule de lemn şi se pregătea să îl vopsească în culori vii.

- Ei! Bată-te să te bată de dinozaur isteţ… Eşti senzaţional!

- Vă mulţumesc domnule…

- Şi mai eşti şi politicos, râse bătrânul care deja nu se mai temea de dinozaurul cel verde.

Bufniţele zburătăceau fericite prin atelier. Se părea că Dino reuşise să-l convingă pe păpuşarul şef că este un dinozaur foarte talentat.

- Dino, vrei să-mi faci plăcerea de a deveni partenerul meu de făcut jucării?

- Bineînţeles domnule…

- Atunci dă-mi voie să îşi strâng laba asta verde şi hai să confecţionăm împreună o nouă firmă pentru atelierul nostru de jucării: DinoLand

Şi uite aşa ultimul dinozaur de pe pământ a reuşit să se angajeze la o fabrică de jucării cu ajutorul prietenelor sale bufniţe. Şi lucrează şi astăzi la tot felul de jucării minunate pe care puteţi să le vedeţi şi voi chiar aici

Şi-am încălecat pe o baghetă fermecată

Şi v-am spus o poveste adevărată.

Share on Facebook

Desen de la Andra

Se făcea o dată că Pământul nostru era mult mai verde şi mai plin de flori decât îl ştim noi astăzi. Florile creşteau mult mai mari şi mai colorate ca acum pentru că oamenii nu le poluau. Copacii se înălţau semeţi şi înfoiaţi, luându-se la întrecere cu munţii acoperiţi de pajişti verzi. Pământul erao grădină uriaşă, populată cu gâze de o frumuseţe rară.

Oamenii se organizau în tărâmuri conduse de împăraţi şi împărătese. Îşi construiau castelele în apropierea celor mai frumoase poieniţe cu flori şi aveau grijă de pădurile,pajiştile  şi animalele aflate pe teritoriul său. Dacă un împărat neglija vreun animal sau vreo gâză şi acestea păţeau vreun necaz, supuşii îl sileau pe conducător să abdice pentru că nimeni nu tolera nedreptăţile comise împotriva naturii. De asemenea, dacă gărzile împăraţilor surprindeau vreun supus care mototolise vreun petec de iarbă, strivise vreun gândăcel, rupsese aripile unei libelule sau îndrăznise să arunce mizerie în pădure, îl trimiteau imediat la muncă să îşi repare greşeala.

Copiii nu puteau fi însă puşi la muncă sau şi mai rău aruncaţi în vreo teminţă. Împăratul era foarte tânăr şi milos şi nu voia să pedepsească copiii, chiar dacă aceştia nesocoteau natura. Părinţii şi bunicii erau singurii responsabili de educaţia odraslelor şi se trezeau deseori puşi la plivit buruieni, curăţat pădurile sau plantat de copaci…fără să se ştie vinovaţi.

Într-o bună zi,  împărăţia a ajuns plină de copii neastâmpăraţi şi s-a iscat o adevărată revoltă. Nimeni nu mai voia să muncească pentru stricăciunile copiilor aşa că toţi părinţii şi toţi bunicii s-au adunat la poarta împăratului şi au început să strige “Vrem dreptate!” “Am obosit!” şi aşa mai departe.

Împăratul nu ştia ce să facă. Oamenii aveau totuşi dreptate. Copiii de prin zonă erau atât de neastămpăraţi şi de neatenţi încât distrugeau mult prea multe flori şi gâze zilnic. Adulţii nici nu apucau să repare toate stricăciunile lor de cu o zi în urmă că se trezeau cu alte boacăne pe cap. Sfătuitorii cei mai înţelepţi au fost chemaţi la o întrunire secretă:

- Măria Ta, aşa nu se mai poate, a început cel mai bătrân dintre sfetnici

- Crezi că nu ştiu, cinstite? Ziceţi şi voi ce pot să fac?! Nu mă pricep la pedepse. Nu am fost niciodată un om prea sever.

- Las pe mine Măria Ta, dacă de pedepse ai nevoie…a chicotit un bătrân cu pelerină neagră. Băgăm la închisoare orice om care mai strică grădinile sau pădurile din împărăţie.

- Dar sunt nişte copii…Cum să-i băgăm la închisoare?!

Între timp mulţimea de afară devenise tot mai furioasă şi ameninţa să spargă poarta castelului. Atunci cel mai bătrân dintre sfătuitori a tuşit puternic pentru a-i atrage atenţia împăratului.

- Măria Ta, îţi aminteşti tu oare de ce ţinem noi atât de mult la florile, fluturii şi copacii din jurul nostru?

- Pentru că sunt frumoase? a răspuins naiv împăratul

- Fireşte că sunt frumoase!Nu-ţi aminteşti însă ce îţi povestea bunicul tău când erai copil?

- AAAAA! Povestea cu zâna grădinilor? Chiar crezi că o să potolim o mare agitată de supuşi cu o poveste pentru sugari?!

- Cu o poveste nu, dar cu o zână sigur.

- Şi de unde mă rog vrei să fac eu rost de o zână?!

- Nu de orice zână! De Zâna Grădinilor, cea care demult de tot a oprit războiul de prin părţile astea arătându-le oamenilor ce mult suferă florile, animalele şi gâzele din cauza luptelor lor.

Ceilalţi sfetnici râdeau şi-l batjocoreau pe bătrân. Unde s-a mai pomenit ca un om în toată firea să creadă într-o asemenea prostie?! Între timp mulţimea furioasă spărsese porţile castelului şi reuşise să treacă de gărzile împăratului care aveau ordin să nu îndrăznească să rănească vreun supus.

Speriat de furia supuşilor săi şi vrând să pună capăt revoltei cu orice preţ, împăratul a început să bolborească un cântecel învăţat de la bunicul său:

“Zână a fluturilor,

Zână a macilor,

Zână a gândacilor,

Scapă-ne de război!

Zână a albinelor,

Zână a poienilor,

Zână a livezilor,

Scapă-ne de noi!“

Exact când câteva sute de oameni năvăliseră în sala tronului, din sceptrul împăratului a ieşit un fum verde şi frumos parfumat, au sărit aripi de albină şi petale de regina nopţii şi apoi o mică vietate a început să zboare prin cupola castelului până când a aterizat pe nasul împăratului.

Supuşii şi sfetnicii erau înmărmuriţi. Împăratului nu-i venea să creadă că povestea cea veche era adevărată şi Zâna Grădinilor chiar exista.

- Ce-ai făcut împărate?! Ce-i nebunia asta? l-a luat la rost mica zână cu picioare şi ochi verzi.

- Ce să fac…Nu mă mai înţeleg cu supuşii. Copiii smulg florile, rup aripile la albine, trag cu arcul în căprioare…Eu n-am vrut să-i pedepsesc pentru că mi-e milă de copii. I-am pus pe părinţi să muncească pentru pagubele copiilor…Dar acum nu se mai poate. Nimeni nu vrea să mai respecte legea.

- Aceeaşi poveste trebuie să se întâmple măcar o dată cu fiecare împărat! Singurul deştept a fost bunicul tău. El a reuşit să domnească în pace după ce am potolit războaiele alea oribile cu Împărăţia de Vest. De-asta cu el stăteam şi beam ceai de nalbă, jucam şah…A fost un împărat deştept. În rest…numai incompetenţi!, s-a plâns mica zânişoară

- Iartă-mă zâno, dar nu ştiu ce să fac!

- Nu te mai smiorcăi că te ajuuuut. Pentru ce crezi că există zâne? Să vă repare vouă greşelile…

Zâna grădinilor s-a întors către supuşii muţi de uimire.

- Şi voi ce văî uitaţi aşa? După ce că împăratul nu a vrut să vă pedepsească copiii pentru că e prea milos, voi veniţi cu furci şi torţe să-l luaţi la rost? Toată lumea acasă să stea de vorbă cu copiii lor. Educaţi-i, spuneţi-le poveşti cu flori şi gâze, învăţaţi-i să iubească natura, să preţuiască ce au şi să nu mai distrugă!

Toţi oamenii au fugit acasă şi le-au povestit copiilor despre întâlnirea cu mica zână guralivă. Toţi copiii au promis că dacă o vor vedea în realitate pe zână vor avea grijă de natură.

Împăratul nu ştia cum să-i mai mulţumească Zânei pentru restabilirea ordinii. Mica făptură avea însă planuri mari.

- Ascultă…tu eşti încă un împărat din ăla mai mototol. Sunt vremuri când nici nu e nevoie să mă arăt că totul merge ca pe roate şi sunt vremuri când trebuie să-mi suflec mânecile şi să muncesc cot la cot cu conducerea, înţelegi? Concediază-ţi tot sfetnicii mai puţin pe cel mai bătrân care ţi-a amintit povestea mea. De-acum înainte noi doi te vom sfătui şi te vom învăţa cum să ai grijă de oameni, de flori, de gâze şi de animale.

- Adică…n-o să mai ppleci? s-a bâlbâit speriat împăratul

- O să plec când o să fii pregătit să ai grijă de împărăţie. Acum gata cu vorba! Hai că trebuie să organizăm întâlnirea cu toţi copiii distrugători. De-ar şti ei că grădinile astea frumoase sunt singurele din lume care mai adăpostesc zâne nu cred că ar mai cuteza să rupă vreun fir de iarbă…

Şi aşa împăratul nostru cel tânăr, sfetnicul cel bătrân şi Zâna Grădinilor au început să lupte împreună pentru protejarea naturii şi mai ales pentru educarea copiilor cărora în scurt timp le-a părut foarte rău pentru toate relele pe care le făcuseră.

Şi-am încălecat pe-o albină

Şi v-am spus o poveste fără rădăcină

Share on Facebook

Hai să ne amintim unde rămăsesem cu povestea fetiţei noastre mofturoase pe care părinţii au trimis-o în vacanţă la ţară. În capitolul trecut, pentru că mătuşa Prăjitură o îndopa zilnic cu kilograme de bunătăţi, Cami a noastră ajunsese să fie grasă cât un balon de carnaval. Unchiul Costache s-a îngrijorat şi s-a hotărât că ar fi timpul ca atât nepoata cât şi soţia lui să ţină o cură de slăbire şi să facă niţică mişcare. De aceea le-a pregătit pentru o excursie la cules de fructe de pădure, sus în munţi.

Înainte de a continua povestea, vreau să vă provoc la un concurs de desenat. Trimiteţi-mi pe adresa povesti@zapacita.ro desene cu personajele voastre preferate din această poveste de vacanţă şi vă veţi trezi acasă cu nişte premii surpriză. Desenaţi-o pe Cami, pe mătuşă, pe unchiul Costache, pe părinţii fetiţei, căsuţa de la ţară etc. Nu uitaţi să vă semnaţi cu numele complet şi adresa poştală la care vreţi să primiţi surpiza. Şi acum la drum!

Ceata noastră de drumeţi a înaintat la început tare anevoios datorită greutăţii excesive la care ajunseseră mătuşa Prăjitură şi Cami. După câteva ore, afundându-se în pădurea răcoroasă, cele două au început să meargă mai vioi, să cânte şi să se minuneze de frumuseţile care le înconjurau. Dulăul cel mare alerga după fluturi, unchiul Costache culegea ciuperci şi fructe de pădure. Toţi se simţeau mai veseli şi mai plini de viaţă ca oricând.

- Unchiule ce se vede pe stânca aia de deasupra lacului?

- Du-te pân acolo şi vezi nepoată!

- E departe, Costache, să nu se lovească mititica…a sărit cu gura mătuşa Prăjitură.

- Iar o luam de la cap? Vreţi să slăbiţi şi să ţopăiţi pe munţii ăştia sau vreţi să vă car în spate?

- Hai mătuşă să vedem ce-i acolo. Parcă e un animal…a insistat Cami şi mătuşa s-a înduplecat.

Cele două au pornit către lacul care se vedea în zare, lăsându-i pe unchi şi dulău să le supravegheze de la distanţă. Mătuşa răsufla din greu dar începuse deja să se subţieze. Când au ajuns la stânca colţuroasă, Cami era aproape la fel de slăbuţă ca atunci când sosise de la oraş. Dintr-o săritură s-a prins de stâncă şi a început să e escaladeze.Când a ajuns într-un loc căptuşit cu muşchi verde şi mătăsos, s-a aşezat să-şi tragă sufletul.

- Ia uite mătuşă unde m-am cocoţaaaaat!

-Sssst! Cami, stai liniştită şi uită-te puţin mai la dreapta!E o capră neagră…i-a şoptit emoţionată mătuşa.

Cami privea animalul extrem de graţios şi nu-i venea să creadă ce vede. Capra neagră ţopăia din stâncă în stâncă cu uşurimea unei balerine. În câteva secunde a ajuns lângă fetiţă şi a început să îşi frece botul cald de mâinile ei. Mătuşii îi dăduseră lacrimile şi a spus ca pentru ea: “Uitasem ce frumuseţi se ascundeau în munţii ăştia. M-am îngropat în mâncare ca o neştiutoare…De-acum însă am să mă plimb cu Costache măcar o dată pe săptămână.”

Drumeţii noştri s-au întors acasă la lăsarea serii, cu raniţele doldora de zmeură,afine, mure şi ciuperci uriaşe. Unchiul Costache adunase şi muguri de brad din care mătuşa a făcut un sirop răcoritor şi bun cât cei doi s-au spălat şi au dat de mâncare la animale. Apoi Cami a tocat mărunt pălăriile de ciuperci şi a ajutat-o pe mătuşă la pregătirea unei ciulamale cu mămăliguţă de toată isprava. Au mâncat fericiţi, povestindu-şi unul altuia câte minunăţii au văzut în excursie. Erau aşa de obosiţi încât au decis să pregătească şarlota cu fructe a doua zi de dimineaţă.

Cami a adormit visând cărari înguste şi pături de muşchi parfumat. Se făcea că era înconjurată de iepuraşi pufoşi care-i mâncau din palme, de căprioare delicate cărora le dădea cuburi de zahăr, de moş Costache care în vis arăta ca Moş Crăciun şi de mătuşa Prăjitură, frumoasă , cu părul lung şi blond, ca de prinţesă. N-ar mai fi plecat de la ţară niciodată şi de-abia aştepta să le propună părinţilor să se mute şi ei la căsuţa dintre munţi.

VA URMA

Share on Facebook

Moş Costache pregăteşte o excursie

sursa foto: www.naturemania.com

Pica, mătuşa Prăjitură, o cocoloşea pe Cami cum ştia ea mai bine. O lăsa să doarmă până la prânz, o îndopa cu kilograme de bunătăţi, îi spunea poveşti, o pieptăna şi îi împletea cele mai frumoase codiţe iar seara o mângâia până o lua somnul.

Cami se îngrăşase în câteva zile cât o purcică numai bună de tăiat. Se mişca din ce în ce mai greu, nu ieşea din casă…Ce mai încoace şi încolo! Era cu vreo zece kile mai grasă şi mult mai răsfăţată decât la venire. Unchiul Costache nu putea să-i spună fetiţei nici un cuvânt pentru că mătuşa se făcea foc şi pară. Pica îşi dorise copii toată viaţa dar o boală o împiedicase să îşi împlinească visul. Venirea fetiţei de la oraş era o binecuvântare pentru mătuşa Prăjitură şi nimeni nu putea să-i stea în calea fericirii.

Într-o dimineaţa însă s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aştepta. Cami s-a trezit devreme şi a ieşit afară să se spele cu apă proaspătă de izvor. Pe la picioarele ei a ţupăit o veveriţă cu coada roşie şi stufoasă. Fetiţa noastră nu văzuse veveriţe decât în desene animate aşa că a dat să alerge după animal ca să-l privească mai de-aproape. Surpiză însă! Cami avea o burtă aşa de mare că după câţiva metri alergaţi s-a prăbuşit epuizată în iarbă.

Când a ieşit mătuşa în curte şi a văzut-o aşa bolovan pe jos, a căzut  cu picioarele în sus ca un gândac şi  s-a pus pe jelit. Fetiţa a început  să plângă de necaz că nu a prins veveriţa. Unchiul Costache, speriat de zgomotul de afară a alergat să vadă ce se întâmplă.

- Ce aveţi domnule de urlaţi aşa??

- Costacheeeeeee!Costacheeeee!

- Unchiuleeeee! Îhîîiiii! Unchiuleeee!

- Pe rând oameni buni că nu înţeleg nimic! De ce jeliţi?

- Fetiţaaaaa, a strigat Pica, mătuşa Prăjitură.

- Veveriţaaaa, a plâns şi Cami.

- Păi da cât credeaţi măi că o să huzuriţi aşa printre prăjituri şi poveşti? Numai somn, mâncare, somn, mâncare! De azi înainte eu fac programul. Sunteţi la regim!Amândouă!

Mătuşa s-a oprit din plâns şi a dat să apuce de o mătură să i-o trântească unchiului pe spate.

- Culcat! a strigat Costache

- Eşti nebun? Ajută-ne să ne ridicăm şi treci la treabă. Am de gătit poale-n brâu şi vreo trei puişori fripţi.

- Nici un puişor, Pica! Uită-te la Cami! E ca un balon. De azi înainte vom mânca numai la ore fixe, porţii înjumătăţite.

- Fără deseeert? s-a smiorcăit Cami.

- Se poate? O să vedeţi ce bunătăţi vom avea pe masă şi nu ne vom îngrăşa. Desertul de azi va fi şarlotă cu fragi, mure şi afine.

- Mmm ce bun…

- Da, dar nu vom avea cum să gătim minunăţia fără să adunăm fructele.

- Păi du-te tu în grădină unchiule şi adu-le, iar eu cu mătuşa le vom spăla.

Unchiul Costache a râs mulţumit.

- Aici voiam să vă aduc mâncăcioasele mele! Nepoată, fuctele astea nu cresc laolaltă cu merele şi caisele. Cresc sus în munţii cei înalţi.

- Deci trebuie să iei autobuzul? Îţi dau eu nişte nişte bănuţi.

Unchiul era aproape exasperat dar se abţinea să nu scoată fum pe urechi. Ceva trebuia făcut.

- Nici un autobuz. Ne luăm tuţi trei raniţele în spate, câteva roşii, o bucată de brânză şi una de mămăligă, dezleg câinele cel mai mare ca să ne apere de urşi şi pornim la cules de fragi şi mure.

- Eşti nebun Costache! a oftat mătuşa din iarbă.

- Pica, vrei să avem o nepoată jucăuşă şi sănătoasă sau o purcică pe care să nu mai putem să o scoatem pe uşă din casă?Şi nu ţi-ar strica nici dumitale niţică mişcare.

Mătuşa a pufnit nervoasă dar l-a ascultat pentru că ştia că mişcarea şi aerul de munte îi vor face bine nepoatei. Cami s-a ridicat de jos, curioasă de noile planuri ale unchiului şi puţin speriată de dezlegarea dulăului cel mare.

S-au echipat cu toţii. Costache le-a dat fiecăreia câte un toiag gros ca să le ajute în pantele abrupte şi au pornit spre munţi cântând cântece haiduceşti cu gândul la fructele bine ascunse printre brazi şi la şarlota parfumată din care se vor înfrupta spre seară.

VA URMA

Share on Facebook

Cucu!

sursa foto: www.mycuckooclocks.com

Cami a noastră s-a trezit binedispusă după somnul pufos şi munţii de prăjituri de cu o seară în urmă. Se temea doar că se va îngrăşa de la atâtea bunătăţi. În rest i se părea că la ţară oamenii mănâncă şi glumesc cât e ziua de lungă.

S-a ridicat din patul răcoros, şi-a desfăcut unul dintre cele patru geamantane roz, şi-a scos periuţa şi pasta de dinţi şi a pornit în căutarea băii. Ia-o de unde nu-i! Moş Costache  şi mătuşa Pica alias mătuşa Prăjitură erau de negăsit. În timp ce se plimba prin casa răcoroasă şi lungă ca un tren fetiţa a avut parte de-o surpriză. De undeva s-a auzit un zgomot tare curios:

- Cucu! Cucu! Cucu!

- Cine e acolo? a strigat ea îngrijorată

- Cucu! Cucu! Cucu!

- Cine eşti şi unde te-ai ascuns?

- Cucu! Cucu! Cucu!

- Ce comedie! Nu am timp de joacă! Nu ştii unde este baia?

- Cucu! Cucu! Cucu!

Între timp Moş Costache se strecurase în spatele ei şi o privea cu ochii cât cepele.

- Ccu cine vorbeşti domniţă?

Fetiţa a sărit ca arsă şi apoi s-a întors furioasă:

- Tu făceai “cucu cucu cucu”??? Astea-s glume moş Costache? Zău aşa…

- Ptuuuui! Nevastăăă! Ia vin să vezi ce deşteaptă e orăşeanca ta! Vorbeşte cu cucii!

- Las-o în pace că e somnoroasă! Treci şi smulge buruiană, pisălogule! s.a auzit vocea mătuşii din bucătărie de unde venea deja miros de orez cu lapte şi scorţişoară.

- Care cuci moş Costache?!

- Ştii ceva Cami? Eşti mai ramolită ca mine dacă ai ajuns să vorbeşti cu ceasul de pe perete! a mustrat-o unchiul şi s-a întors cătrănit la smuls buruienile din grădina de zarzavaturi.

Din dimineaţa aceea(care de fapt era prânz căci Cucul cântase de 12 ori), Cami s-a ruşinat şi nu i-a mai spus niciodată unchiului “moş”.

VA URMA

Share on Facebook

Mătuşa Pica face bunătăţi

Sursa poza: www.retetedulci.ro

Fetiţa de la oraş şi unchiul glumeţ au mers tăcuţi pe o uliţă pietruită care urca leneş până la poalele munţilor cu vârfuri de îngheţată pe care le văzuseră încă din tren.

Cami era foarte curioasă în privinţa locuinţei ei de vară. Spera să aibă măcar un calculator şi telefon ca să poată ţine legătura cu prietenele ei de la oraş. N-a apucat să îşi termine gândul ăsta că din dreptul unei case înalte cu acoperiş roşu strălucitor, s-au auzit nişte chiote teribile.

-Moş Costache ce-i asta???!

-Ai să vezi de îndată Cami…a oftat unchiul

Ţipete, fluierături, oftături şi alte sunete de genul ăsta se auzeau din ce în ce mai tare. Deodată fetiţa simţi că ameţeşte, i se păru că s-a dat de trei ori peste cap şi că se sufoca într-o pernă gigantă cu miros de cozonaci, gogoşi, zmeură proaspătă şi tort. Nu putea să ţipe pentru că mirosul de dulciuri îi provoca o plăcere teribilă. Era totuşi dezorientată.

-          Las-o femeie jos c-o sperii! Ăsta nu-i copil de ţăran să-l strângi cum ai tu chef. Trebuie să fii delicată.

-          Ce vorbeşti Costache?! Nu s-a găsit încă copchilu care să n-o iubească pe Tuşa Pica, nu-i aşa Cami mic şi dulce?

Cami, fostă Camelia, deja de gândea că visează dar spera ca mirosul de bunătăţi să fie real. Şi-a îndreptat hainele mototolite de mătuşa prăjitură, a zâmbit politicos şi i-a întins mâna pentru a face cunoştiinţă. Moş Costache privea scena ceremonială râzând pe sub mustăţi pentru că ţipetele porniseră din nou.

-          Ptiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii! Bată-te norocul să te bată de fată deşteaptă şi politicoasă!

-          Vă mulţumesc doamnă Prăjitură. Mă scuzaţi! Vă mulţumesc doamna Pica

-          Ai auzit Costache? Doamna Pica! De-acum tu aşa să mi te adresezi!

-          Îi trec repede prostiile astea, n-avea grijă madam Pica. În câteva zile o să vezi cum se joacă cu purceluşii şi se plimbă cu vaca.

Cami iarăşi îngheţă. Nu văzuse vaci decât în filme şi desene animate. Porcii i se păreau scârboşi. Nu-i plăceau nici măcar câiniii pentru că fac prea multă mizerie şi miros urât. Mătuşa o linişti însă.

-          Nu-l asculta pe mnealui! E un moş de la sate, ce ştie el?! Noi Doamnele ne vom trata cu câte o mămăliguţă cu brânză şi smântână de la văcuţa Cici, cu niscaiva tort cu spumă de căpşuni, gogoşi cu ciocolată şi sirop, pepene răcit la râul din vale…

-          Ajunge femeie! Strigă unchiul Costache. Ţi-am adus o fetiţă şi tu vrei să o faci balon?

-          Adică eu sunt balon, nu?

-          Doar n-oi fi vreo balerină…

Până să apuce mătuşa Pica să se pună pe chiuit după cum îi era obiceiul, Cami s-a hotărât să salveze situaţia pentru că i se făcuse mult prea foame de la aerul rece de munte.

-          Moş Costache, Doamna Pica este frumoasă ca o gogoaşă pudrată cu vanilie şi are obrajii roşii precum căpşunile. Primirea ei mă bucură şi mi-a făcut şi o grozavă poftă de mâncare. Cred că eşti tare norocos să ai lângă tine o doamnă atât de pricepută într-ale bucătăriei…

Mătuşa Pica Prăjitură o ascultase sorbindu-i fiecare cuvânt şi mai că-i dăduseră lacrimile de mândrie.

-          Ai văzut Costache ce înseamnă şcoala şi buna creştere? Dacă noi n-am avut posibilităţi…am rămas doi amărâţi fără nici un rost.

Bietul unchi îşi aruncă pălăria în praf cu năduf şi şuieră:

-          Vara asta o să fie cea mai grea de când lumea şi pământul. Numai doamne şi văicăreli pe capul meu…Ptiiiu!

-          Haide Moş Costache să mâncăm din bunătăţile pregătite de mătuşa! Mi-e o foame de abia dacă te mai văd.

-          Haide Cami…da mă rog pe nevastă-mea de ce o domneşti atâta şi pe mine din moş nu mă scoţi?!

-          Dacă mătuşa nu pare de la ţară…Te superi?

-          Mătuşa e întradevăr o figură…era cea mai bună de la liceul ei când am cunoscut-o. O să vă înţelegeţi de minune iar eu o să rămân cu toată treaba casei pe cap…

-          Iar mă boscorodeşti bărbate? Hai la masă că ţi-am prăjit şi o jumătate de pui în untişor cum îţi place ţie.

La mirosul bunătăţilor toată lumea s-a îmbunat şi s-a înveselit. Cami mânca şi se minuna de gustul mâncărurilor. Unchiul şi mătuşa se cruceau când auzeau ce se mănâncă pe la oraş. La finele mesei au băut sirop de brad rece ca gheaţa şi s-au tolănit pe-o bancă din curte. Cami a aţipit numărând stele şi căutând constelaţii iar Costache şi Pica au aşezat-o cu multă grijă într-un pat cu cearceafuri albe ca laptele.

Fusese o seară reuşită până la urmă şi fetiţa noastră chiar credea că a ajuns în paradisul prăjiturilor. Aventurile ei de-abia acum încep însă.

VA URMA

Share on Facebook

Capitolul II. Nu mă cheamă Camiiiii!

(Pictura pe ulei realizata de Jovan Ardeljan)

După un drum de şase ore, după o căldură insuportabilă şi apoi o răcoare pe care Cami nu le mai simţise, trenul albastru murdar a ajuns într-un loc ce nu prea semăna a gară, a pufăit şi a oprit.

Fetiţa noastră adormise aşa că unchiul Costache a coborât-o cu mare grijă pe braţe şi a aşezat-o pe singura băncuţă de lemn din gara micuţă de munte. Apoi s-a opintit coborând cele patru geamantane roz.

- Ce-o avea în ele băi fraţilor?! Brânza şi laptele meu sunt fulgi de găscă pe lângă cuferele astea…

Atunci Cami a deschis ochii şi nu i-a venit să creadă. Era înconjurată de munţi înalţi, acoperiţi până la jumătate de păduri dese şi întunecoase şi stropiţi cu zăpadă pe vârfurile stâncoase.

-          Moş Costacheee! Cât am mers cu trenul ăsta de a şi venit iarna deja?!

Moşul a mormăit ca pentru el „Nebuni orăşenii ăştia de n-am văzut aşa ceva. Parcă şi copiii sunt băuţi bine, nu glumă”.

-          Cum bre Cami să fi venit iarna în şese ore?

-          Şase moş Costache! Şi mă cheamă Camelia!

-          Ce-i? Că doar nu ne urmăreşte miliţia…

-          Se zice poliţia

-          Bre da n-am dat în cap nimănui ce-mi tot dai cu poliţia? Ai furat ceva de prin tren?!

-          Eu să fur?! Eşti nebun!!!

-          Ia te rog frumos să mă respecţi. Noi te primim în casa noastră cu dragă inimă…chiar dacă îţi cam lipseşte o doagă. Nu-ţi permit să mă iei în râs sau să mă faci nebun. Am ani buni peste tine şi bătrânii trebuie respectaţi măi Cami.

-          NU MĂ CHEAMĂ CAMIIIII!!!!!

-          Tiii… Mi-a ajuns. Sunt om bătrân, n-am carte. Nu mă înţeleg cu tine măi Cami fetiţo. Pica mea a făcut însă şcoală. Să se lămurească ea cu tine că mie mi-ai albit şi ultimele fire de păr! Ian acasă acuma!

Cami a tăcut şi i-a părut rău că s-a răstit la bietul moş Costache. Nu putea însă să se înţeleagă cu el. Parcă nu vorbeau amândoi limba română. Îi venea să plîngă dar şi-a înghiţit nodul din gât şi a încercat să reînnoade conversaţia.

-          Moş Costacheee

-          Ei! Ce mai vrei?!

-          Aici la munte mai sunt şi alţi copii?

-          Normal că sunt! Ce crezi că mâncăm noi?

Mai să se prăbuşească cu tot cu geamantane, Cami a făcut ochii mari şi s-a oprit îngrozită. Costache s-a pus pe râs.

-          Ptiiiii! Da ştiu că la oraş nici glume nu vă învaţă măi Cami…

-          Cam aşa e unchiule, a râs şi Cami.

VA URMA!

Share on Facebook