Archive for the ‘Cu spiridusi’ Category

Sursa foto: www.eplante.ro

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.

În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.

Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.

Distracţia  preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau  când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare.  Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:

- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?

- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.

- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…

- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.

- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!

Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele.

Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului  începuse o furtună în toată regula.

Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.

Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult,  încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer,  s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi:  peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.

- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.

Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.

- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.

După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.

Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.

După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori

Şi v-am spus o poveste în culori

Fotografie preluata de pe Fineartamerica.com

A fost o dată un spiriduş care făcea numai necazuri.

Demult de tot, spiriduşii erau mult mai numeroşi decât acum şi erau împărţiţi pe zone. Existau spiriduşi de pădure, spiriduşi de apă, spiriduşi jucăuşi, numai buni pentru Laponia, spiriduşi de nori, înzestraţi cu puteri magice, spiriduşi de casă care aveau grijă de copiii trişti şi spiriduşi de pământ, urâcioşi dar foarte inventivi.

Nici un spiriduş nu se muta dintr-o zonă în alta. Fiecare avea treburile lui. Unul singur nu se ştia de unde venise şi era pus pe şotii şi încerca să zăpăcească toată orânduială. Părea un spiriduş de pădure foarte drăguţ, cu urechile lungi şi străvezii, cu părul blond şi lucios şi ochii albaştrii ca un râu de munte. Avea însă o mare problema: minţea de îngheţau apele. La propriu!

De fiecare dată când spriduşul nostru spunea o minciună, râurile din apropierea pădurii îngheţau pe loc şi oamenii rămâneau fără apă.

Toată lumea se ferea de spiriduşul mincinos pentru că la cel mai mic pas ar fi putut să audă o minciună şi atunci ar fi murit de sete.

Dacă de exemplu era soare afară şi te întâlneai cu spiriduşul pe-o potecă, el ţi-ar fi zis imediat:

- N-ai o umbrelă? Că tare mai plouă şi mi-e frig de nu mai pot.

- Păi spiriduşule, e soare afară…

- Ba plouă!

Cum scotea minciuna cum îngheţau apele. Oamenii înnebuneau şi ameninţau că vor da foc la pădure ca să scape de spiriduşul buclucaş. Spiriduşii de apă îngheţau o dată cu râurile şi piereau pe zi ce trece din ce în ce mai mulţi.

O vulpe însetată s-a grăbit să-i ceară socoteală.

- De ce spiriduşule îţi baţi joc de noi aşa? Ne e sete de nu mai putem. Încetează cu minciunile!

- Eu nu mint niciodată cumătră vulpe. Nu înţeleg la ce te referi.

- Nu mai minţi că o să îngheţe şi ultimul fir de apă şi o să mori şi tu de sete o dată cu noi ceilalţi.

- Nimeni nu moare de sete.

Şi asa şi ultimul firicel de apă s-a transformat în gheaţă. Ceva trebuia făcut altfel toţi oamenii, toate animalele şi toţi spiriduşii din zonă urmau să piară.

Spiriduşul cel bătrân a convocat o adunare generală într-o scorbură mare şi uscată. Au fost invitaţi toţi spiriduşii, mai puţin cel mincinos.

Spiriduşii de pământ, cu corpurile lor pieloase şi maronii, cu nasurile lungi şi găunoase au fost singurii care au putut veni cu o idee de salvare.

- Spiriduşul ăsta înfumurat trebuie să piară pe limba lui. Dacă s-ar îndrăgosti de o spiriduşă de apă n-ar mai îndrăzni să mintă de frică să nu îşi îngheţe iubita.

- Dar toţi spiriduşii de apă au îngheţat, au strigat spiriduşii într-un cor.

- Nu e chiar aşa. De unde credeţi că bea prietenul nostru apă pe când noi ne stingem de sete? Mai există un râu la marginea pădurii şi foarte mulţi spiriduşi de apă s-au refugiat acolo. Totul este să convingem o spiriduşă să i se arate când mincinosul se apleacă să bea apă.

Zis şi făcut. Un spiriduş de pământ s-a furişat la marginea pădurii şi a convins-o pe cea mai frumoasă spiriduşă de apă să intre în joc. Apoi toată pădurea s-a pus la pândă.

Mincinosul nu a întârziat să apară ţopăind la râu. Când s-a aplecat să ia o gură de apă, un chip nemaipomenit de frumos s-a oglindit în valuri.

- Cine eşti tu?!

- Sunt o spiriduşă de apă. Dar tu cine eşti?

- Nu ştiam că există spiriduşi de apă. Eu… sunt şeful acestei păduri.

În clipa când spiriduşul a rostit această minciună, apa râului a început să îngheţe în jurul spiriduşei de apă.

- Nu mai minţi te rog! O să mă omori!

- Dar eu nu mint spiriduşo…

Gheaţa se apropia din ce în ce mai mult de mijlocul bietei spiriduşe aşa că aceasta a început să plângă sperând să îl înduioşeze.

- Chiar aşa de urâta crezi că sunt încât vrei să mă omori?

Spiriduşul nostru mincinos rămăsese înmărmurit. Nu suporta lacrimile şi în plus spiriduşa i se părea cea mai frumoasă făptură pe care o văzuse vreodată.

- Nu eşti deloc urâtă! Eşti cea mai frumoasă spiriduşă de pe lumea asta.

Era primul adevăr pe care îl spunea de multă vreme. Apa începuse să se dezgheţe.

- De astăzi înainte nu am să mai spun nici o minciună!

Toată pădurea a strigat într-un cor: “Ura!”

- Numai dacă spiriduşa de apă se va căsători cu mine.

Toţi erau cu sufletul la gură. Viaţa lor depindea de răspunsul spiriduşei care se înroşise ca sfecla. Mincinosul nu era deloc urât, i se părea chiar simpatic şi în plus nimeni nu-i mai spusese până atunci că e cea mai frumoasă spiriduşă din lume.

- Accept!

- Uraaa!

Şi uite aşa a fost nuntă mare în pădure şi spiriduşul nostru nu a mai spus nici o minciună şi toate apele au rămas neîngheţate.

Şi-am încălecat pe-o şa

Şi v-am spus povestea mea.