Archive for the ‘Povesti cu flori’ Category

A fost o dată demult o prinţesă foarte frumoasă. Avea părul lung şi blond, ochii verzi ca marea şi buzele trandafirii. Locuia într-un palat nemaipomenit înconjurat de grădini cu flori şi de o pădure deasă, dar era foarte-foarte mofturoasă.

Nu puteai să-i intri în voie în nici un fel. Toţi servitorii se temeau de ea pentru că avea obiceiul să arunce după ei cu mâncarea care nu-i plăcea. Croitoresele tremurau când se apropiau zilele de probat rochii pentru că prinţesa sfâşia toate materialele care nu-i conveneau. Nimeni nu putea să o pieptăne fără să se aleagă cu vânătăi serioase.

Împăratul şi Împărăteasa nu ştiau ce să se mai facă cu ea. Ar fi fost timpul de măritiş, dar cine oare ar fi vrut să se căsătorească cu fata lor veşnic nemulţumită?!

Azi un plânset, mâine vreo trei farfurii sparte, poimâine o duzină de rochii făcute bucăţele…nu se mai putea! Primăvara se apropia şi Împăratul pădurii din vecinătate urma să organizeze un bal fastuos pentru a-şi însura fiul, chiar de 1 martie. Părinţii prinţesei erau hotărâţi să-şi mărite fata cu prinţul din vecini.

Singurul om cu care prinţesa se înţelegea era un majordom bătrân care avea la gât o cravată din două fire goase de mătase: unul alb şi altul roşu. Împăratul şi Împărăteasa l-au implorat să discute cu fata lor şi să o convingă să participe la balul din pădure.

Zis şi făcut! Majordomul, nu se ştie cum, i-a creat prinţesei cea mai frumoasă rochie din câte se văzuseră vreodată. Rochia era făcută din petale de ghiocel cusute între ele cu fir de aur iar la mijloc avea o cingătoare verde, subţire ca tulpina unei flori de primăvară.

Pentru prima oară cei de la palat au văzut-o pe prinţesă bătând din palme şi râzând. Rochia îi plăcea la nebunie aşa că a acceptat fericită să meargă la balul primăverii.

Servitoarele s-au grăbit să-i pieptăne părul lung şi blond dar prinţesa a început să ţipe şi să dea din picioare că nu suportă să fie trasă de păr. Majordomul a salvat situaţia şi de data acesta.Şi-a desprins de la gât cravata din fire de mătase şi i-a prins-o prinţesei în păr. Când fata s-a văzut în oglindă a fost aşa de mulţumită încât a acceptat să îndure şi trasul de păr.

În scurt timp Împăratul, Împărăteasa şi prinţesa care acum părea ce mai frumoasă din lume au ajuns la Balul Primăverii.

Când prinţesa a păşit aproape plutind în sala de bal, toţi cei prezenţi au înmărmurit. Părea o zână a pădurii, mirosea a ghiocei şi a primăvară iar firele de mătase alb-roşii cu care îşi împodobise părul luaseră ochii tuturor.

Prinţul din pădure s-a îndrăgostit de ea pe loc. A luat-o de mână şi i-a spus: „Tu eşti prinţesa Ghiocel! De când te aşteptam!Vrei să fii soţia mea?”.

Prinţesa parcă împietrise. Nu se aştepta la o asemenea reacţie. Brusc se simţea atât de fericită încât nimic nu mai conta.

„Da, vreau să fiu soţia ta!”.

Şi de atunci toţi locuitorii din zonă au început să dăruiască de 1 martie şnururi albe şi roşii pentru a sărbători venirea primăverii şi pentru a-şi împodobi soţiile, mamele, fiicele, prietenele.

Şi-am încălecat pe-un ghiocel

Şi v-am spus o poveste, mică cât el.

o mursa desenata de Andra

A fost o dată o familie de murse: Mursa mamă, tata Murs, bunicul Murs şi doi băieţei Murşi. “Ce e o mursă?” veţi întreba. Ei bine mursele au fost nişte animale foarte simpatice şi foarte prietenoase. Au trăit demult de tot pe lângă râuri şi îşi făceau casele în copaci bătrâni, căptuşiţi cu plăpumi de muşchi. Într-o zi aceste animale caraghioase au dispărut fără urmă şi în locul lor au apărut morsele pe care le cunoaşteţi şi voi astăzi.

Unii povestesc că mursele aveau blana maro şi lucioasă, mustăţi scurte şi albe, capete simpatice ca de focă şi picioare de urs, cu gheruţe de veveriţă- ca să se poată căţăra în copaci. Alţii sunt convinşi că mursele erau nişte foci cu urechi de urs şi dinţi de castor. Dar nimeni nu-şi aminteşte ca vreo mursă să fi ros vreodată ceva, aşa că de ce ar fi avut ditamai dinţii de castor?

Se spune însă că mursele erau nişte animale fermecate de care omul avea mare nevoie la vremea aceea. O familie de murse putea să oprească ploile care învolburau apele sau să aducă ninsoarea şi să acopere culturile oamenilor ca să le protejeze de ger. Mamele murse erau doici excelente şi oamenii nu se temeau să-şi lase copiii pe mâna lor. Mursele mai bătrâne erau foarte înţelepte şi ajutau deseori la construirea unor case cât mai trainice.

Aşadar o familie de murse avea un program foarte încărcat. Munceau pentru oameni cam ca spiriduşii Moşului (care au apărut mult mai târziu decât mursele), iar plata lor se făcea în fapte bune. Dacă un Tată Murs convingea soarele să coacă strugurii, proprietarii viţelor de vie erau obligaţi să doneze o parte din recoltă, săracilor dintr-un sat alăturat. Săracii care primeau fructele pe degeaba, erau obligaţi să ţină satul curat, să cureţe şanţurile, să strângă frunzele uscate, să smulgă buruienile.

Înţelegeţi deci că o familie de murse nu era puţin lucru pentru o regiune. Mursele nu trăiau pe toate drumurile şi când o familie îşi săpa casă într-un copac bătrân de la marginea unui sat, toţi oamenii se veseleau şi organizau un praznic mare în cinstea unei astfel de binecuvântări.

Pe vremea Murselor pământul era plin de vrăjitoare urâcioase care nu ştiau ce să mai facă pentru a-i opri pe oameni din făcutul de fapte bune. Mursele nu aveau un protector cum aveau zânele şi spiriduşii de pădure. Singura lor putere era să-i ajute pe oameni să se gospodărească.

Familia de Murse despre care vreau să vă povestesc a făcut greşeala să se certe cu o vrăjitoare foarte puternică şi a dus la dispariţia întregului neam al Murselor.

Era o iarnă grea şi se făcea că Tata Murs fusese chemat la lucru de oamenii care nu ştiau cum să-şi protejeze viţa de vie de gerul puternic. Pătura de zăpadă adusă de bunicul Murs învelise frumos grâul şi îi ţinea de cald dar bieţii butuci de viţă de vie degerau şi ameninţau să lase fără struguri întreaga regiune.

Vrăjitoarea de Gheaţă se afla în spatele frigului cumplit şi era foarte fericită că scăpa de viţa de vie. Maştera cu nasul vineţiu de-abia aştepta să-i convingă pe oameni să cultive mătrăgună şi tot felul de otrăvuri în locul strugurilor dulci ca mierea.

Degeaba mama Mursă şi băieţeii Murşi l-au rugat pe tată să nu se amestece în vrăjile de gheaţă, dumnealui ştia una şi bună: “Salvăm viţa de vie şi apoi la toamna toţi copiii vor avea struguri pe masă şi satele vor fi curate şi îngrijite.”

Tata Murs a plecat din căsuţa săpată în trunchiul unui stejar bătrân şi a trecut la lucru. Butucii de viţă se întindeau pe dealurile din jurul satului şi pe viscolul cumplit care se iscase, era foarte greu de ajuns la ei. Oamenii încercaseră să-i acopere cu frunze de brusture dar vântul le-a smuls imediat.

Era atât de frig că numai Vrăjitoarea  de Gheaţă avea curaj să iasă din casă. Tata Murs s-a apucat să spargă gheaţa de pe butuci şi cu gheruţele lui de veveriţă s-a pus pe săpat până a ajuns la pământul călduţ. Încet-încet animăluţul fermecata reuşit să muşuroiască toţi butucii din zonă şi să-i salveze de la îngheţ.

Din păcate pentru neamul Murselor, tăticul nu a apucat să plece de lângă butuci înainte ca Vrăjitoarea de Gheaţă să-l surprindă acoperind cu pământ ultimul butuc.

- Ce cauţi aici şobolanule? a ţipat ascuţit vrăjitoarea

- Ştii bine că nu sunt şobolan. Familia noastră are o datorie faţă de oamenii ăştia. Nu puteam să-i lăsăm pe mâna ta, în frig, fără fructe şi cu dealurile pline de otrăvurile tale.

- O să-mi plăteşti tu mursă afurisită! Nimeni n-a îndrăznit până acum să se pună în calea unei vrăji de-ale mele!

Şi zicând acestea, Vrăjitoarea de Gheaţă a iscat un vârtej puternic din care săreau cristale de gheaţă. Zăpada mătura totul în calea ei şi mursele erau atrase în vârtej ca de un magnet.

- O să-mi plătiţi voi murselor! Mi-a ajuns câte fapte bune aţi făcut! De-acum o să trăiţi în pustiu şi n-o să mai aveţi pe cine să ajutaţi! Şi o să vă iau şi picioarele astea agile! O să vă fac grase şi o să vă ţin pentru totdeauna în frig.

Şi brusc tuturor murselor le-au crescut colţi şi mustăţi lungi. Blăniţa le-a devenit lucioasă, corpurile li s-au mărit de vreo zece ori şi vraja a fost atât de puternică încât le-a alungat departe, în mări şi oceane îngheţate.

Bătrânii din Groenlanda mai povestesc şi astăzi de vremurile în care nişte animale simpatice îi ajutau la toate treburile şi ei erau mai bogaţi şi mai buni. Bătrânii aceştia îi ceartă aspru pe tinerii care vânează morse şi nesocotesc povestea bietelor Murse, pedepsite aspru de Vrăjitoarea Gheţii.

Dacă v-a plăcut povestea Murselor vă aştept să-mi trimiteţi la adresa povesti@zapacita.ro desene care să ilustreze cum credeţi voi că arătau aceste animale înainte să fi fost transformate în morse de Vrăjitoarea Gheţii. Toate desenele vor apărea pe sait ;)

Sursa foto: www.eplante.ro

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.

În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.

Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.

Distracţia  preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau  când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare.  Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:

- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?

- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.

- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…

- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.

- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!

Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele.

Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului  începuse o furtună în toată regula.

Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.

Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult,  încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer,  s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi:  peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.

- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.

Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.

- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.

După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.

Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.

După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori

Şi v-am spus o poveste în culori

Ziua bună spiriduşilor!

Sper că dăruiţi flori şi mărţişoare  tuturor fetiţelor, domnişoarelor şi doamnelor din jurul vostru.

Eu vă dăruiesc trei povesti de primavara:

Printesa ghiocel

Fluturele şi albăstrica

Ursuleţul mărţişor

Să aveţi o primăvară ca în poveşti!

zana

Desen de la Andra :)

Se făcea o dată că Pământul nostru era mult mai verde şi mai plin de flori decât îl ştim noi astăzi. Florile creşteau mult mai mari şi mai colorate ca acum pentru că oamenii nu le poluau. Copacii se înălţau semeţi şi înfoiaţi, luându-se la întrecere cu munţii acoperiţi de pajişti verzi. Pământul erao grădină uriaşă, populată cu gâze de o frumuseţe rară.

Oamenii se organizau în tărâmuri conduse de împăraţi şi împărătese. Îşi construiau castelele în apropierea celor mai frumoase poieniţe cu flori şi aveau grijă de pădurile,pajiştile  şi animalele aflate pe teritoriul său. Dacă un împărat neglija vreun animal sau vreo gâză şi acestea păţeau vreun necaz, supuşii îl sileau pe conducător să abdice pentru că nimeni nu tolera nedreptăţile comise împotriva naturii. De asemenea, dacă gărzile împăraţilor surprindeau vreun supus care mototolise vreun petec de iarbă, strivise vreun gândăcel, rupsese aripile unei libelule sau îndrăznise să arunce mizerie în pădure, îl trimiteau imediat la muncă să îşi repare greşeala.

Copiii nu puteau fi însă puşi la muncă sau şi mai rău aruncaţi în vreo teminţă. Împăratul era foarte tânăr şi milos şi nu voia să pedepsească copiii, chiar dacă aceştia nesocoteau natura. Părinţii şi bunicii erau singurii responsabili de educaţia odraslelor şi se trezeau deseori puşi la plivit buruieni, curăţat pădurile sau plantat de copaci…fără să se ştie vinovaţi.

Într-o bună zi,  împărăţia a ajuns plină de copii neastâmpăraţi şi s-a iscat o adevărată revoltă. Nimeni nu mai voia să muncească pentru stricăciunile copiilor aşa că toţi părinţii şi toţi bunicii s-au adunat la poarta împăratului şi au început să strige “Vrem dreptate!” “Am obosit!” şi aşa mai departe.

Împăratul nu ştia ce să facă. Oamenii aveau totuşi dreptate. Copiii de prin zonă erau atât de neastămpăraţi şi de neatenţi încât distrugeau mult prea multe flori şi gâze zilnic. Adulţii nici nu apucau să repare toate stricăciunile lor de cu o zi în urmă că se trezeau cu alte boacăne pe cap. Sfătuitorii cei mai înţelepţi au fost chemaţi la o întrunire secretă:

- Măria Ta, aşa nu se mai poate, a început cel mai bătrân dintre sfetnici

- Crezi că nu ştiu, cinstite? Ziceţi şi voi ce pot să fac?! Nu mă pricep la pedepse. Nu am fost niciodată un om prea sever.

- Las pe mine Măria Ta, dacă de pedepse ai nevoie…a chicotit un bătrân cu pelerină neagră. Băgăm la închisoare orice om care mai strică grădinile sau pădurile din împărăţie.

- Dar sunt nişte copii…Cum să-i băgăm la închisoare?!

Între timp mulţimea de afară devenise tot mai furioasă şi ameninţa să spargă poarta castelului. Atunci cel mai bătrân dintre sfătuitori a tuşit puternic pentru a-i atrage atenţia împăratului.

- Măria Ta, îţi aminteşti tu oare de ce ţinem noi atât de mult la florile, fluturii şi copacii din jurul nostru?

- Pentru că sunt frumoase? a răspuins naiv împăratul

- Fireşte că sunt frumoase!Nu-ţi aminteşti însă ce îţi povestea bunicul tău când erai copil?

- AAAAA! Povestea cu zâna grădinilor? Chiar crezi că o să potolim o mare agitată de supuşi cu o poveste pentru sugari?!

- Cu o poveste nu, dar cu o zână sigur.

- Şi de unde mă rog vrei să fac eu rost de o zână?!

- Nu de orice zână! De Zâna Grădinilor, cea care demult de tot a oprit războiul de prin părţile astea arătându-le oamenilor ce mult suferă florile, animalele şi gâzele din cauza luptelor lor.

Ceilalţi sfetnici râdeau şi-l batjocoreau pe bătrân. Unde s-a mai pomenit ca un om în toată firea să creadă într-o asemenea prostie?! Între timp mulţimea furioasă spărsese porţile castelului şi reuşise să treacă de gărzile împăratului care aveau ordin să nu îndrăznească să rănească vreun supus.

Speriat de furia supuşilor săi şi vrând să pună capăt revoltei cu orice preţ, împăratul a început să bolborească un cântecel învăţat de la bunicul său:

Zână a fluturilor,

Zână a macilor,

Zână a gândacilor,

Scapă-ne de război!

Zână a albinelor,

Zână a poienilor,

Zână a livezilor,

Scapă-ne de noi!

Exact când câteva sute de oameni năvăliseră în sala tronului, din sceptrul împăratului a ieşit un fum verde şi frumos parfumat, au sărit aripi de albină şi petale de regina nopţii şi apoi o mică vietate a început să zboare prin cupola castelului până când a aterizat pe nasul împăratului.

Supuşii şi sfetnicii erau înmărmuriţi. Împăratului nu-i venea să creadă că povestea cea veche era adevărată şi Zâna Grădinilor chiar exista.

- Ce-ai făcut împărate?! Ce-i nebunia asta? l-a luat la rost mica zână cu picioare şi ochi verzi.

- Ce să fac…Nu mă mai înţeleg cu supuşii. Copiii smulg florile, rup aripile la albine, trag cu arcul în căprioare…Eu n-am vrut să-i pedepsesc pentru că mi-e milă de copii. I-am pus pe părinţi să muncească pentru pagubele copiilor…Dar acum nu se mai poate. Nimeni nu vrea să mai respecte legea.

- Aceeaşi poveste trebuie să se întâmple măcar o dată cu fiecare împărat! Singurul deştept a fost bunicul tău. El a reuşit să domnească în pace după ce am potolit războaiele alea oribile cu Împărăţia de Vest. De-asta cu el stăteam şi beam ceai de nalbă, jucam şah…A fost un împărat deştept. În rest…numai incompetenţi!, s-a plâns mica zânişoară

- Iartă-mă zâno, dar nu ştiu ce să fac!

- Nu te mai smiorcăi că te ajuuuut. Pentru ce crezi că există zâne? Să vă repare vouă greşelile…

Zâna grădinilor s-a întors către supuşii muţi de uimire.

- Şi voi ce văî uitaţi aşa? După ce că împăratul nu a vrut să vă pedepsească copiii pentru că e prea milos, voi veniţi cu furci şi torţe să-l luaţi la rost? Toată lumea acasă să stea de vorbă cu copiii lor. Educaţi-i, spuneţi-le poveşti cu flori şi gâze, învăţaţi-i să iubească natura, să preţuiască ce au şi să nu mai distrugă!

Toţi oamenii au fugit acasă şi le-au povestit copiilor despre întâlnirea cu mica zână guralivă. Toţi copiii au promis că dacă o vor vedea în realitate pe zână vor avea grijă de natură.

Împăratul nu ştia cum să-i mai mulţumească Zânei pentru restabilirea ordinii. Mica făptură avea însă planuri mari.

- Ascultă…tu eşti încă un împărat din ăla mai mototol. Sunt vremuri când nici nu e nevoie să mă arăt că totul merge ca pe roate şi sunt vremuri când trebuie să-mi suflec mânecile şi să muncesc cot la cot cu conducerea, înţelegi? Concediază-ţi tot sfetnicii mai puţin pe cel mai bătrân care ţi-a amintit povestea mea. De-acum înainte noi doi te vom sfătui şi te vom învăţa cum să ai grijă de oameni, de flori, de gâze şi de animale.

- Adică…n-o să mai ppleci? s-a bâlbâit speriat împăratul

- O să plec când o să fii pregătit să ai grijă de împărăţie. Acum gata cu vorba! Hai că trebuie să organizăm întâlnirea cu toţi copiii distrugători. De-ar şti ei că grădinile astea frumoase sunt singurele din lume care mai adăpostesc zâne nu cred că ar mai cuteza să rupă vreun fir de iarbă…

Şi aşa împăratul nostru cel tânăr, sfetnicul cel bătrân şi Zâna Grădinilor au început să lupte împreună pentru protejarea naturii şi mai ales pentru educarea copiilor cărora în scurt timp le-a părut foarte rău pentru toate relele pe care le făcuseră.

Şi-am încălecat pe-o albină

Şi v-am spus o poveste fără rădăcină