Ziua bună spiriduşilor!
Sper că dăruiţi flori şi mărţişoare tuturor fetiţelor, domnişoarelor şi doamnelor din jurul vostru.
Eu vă dăruiesc trei povesti de primavara:
Să aveţi o primăvară ca în poveşti!
A fost o dată, într-o pădure deasă de brazi, un urs nemaipomenit de lacom.
Vara când tufele de zmeură, fragi şi mure se încărcau cu bobiţe dulci, ursul nostru le mânca pe toate într-o singură zi de frică să nu le găsească şi alte animale. Se îndopa până nu mai putea şi apoi se trântea la umbră cu blana murdară şi burta plină.
Era un urs grozav de pofticios şi mâncăcios. Tot timpul se întrista când ştia că trebuie să hiberneze şi o să stea atâtea luni fără să mănânce nimic altceva decât ce-a strans în degeţele.
Într-o toamnă, pe când se plimba posomorât prin pădure, a dat peste un măr de toată frumuseţea. Crengile la care ajungea erau încărcate cu mere verzi. Numai sus de tot se întrezărea un măr mare şi roşu numai bun de mâncat. Unii urşi se pricep la căţărat în copaci dar ursulică al nostru era aşa de grăsan că nici vorbă să se urce până la mărul cel roşu.
S-a gândit să care nişte buturugi pe care să se urce până în vârful pomului unde îl aştepta masa. După ce a tras cu toată puterea de cele mai mari buturugi pe care le-a găsit, le-a aşezat mulţumit la baza mărului. Când a dat să se urce pe cioturile uscate, acestea au pârâit sub greutatea lui, dărâmându-l cât era de mare.
Nervos şi înfometat s-a hotărât să se întindă puţin să se odihnească. Pe-o potecă din apropiere trecea un veveriţoi.
- Bună ziua ursule! Ce faci acolo?
- Bună ziua veveriţoiule! Uite…ma bucuram şi eu de ziua asta frumoasă de toamnă
Veveriţoiul şi-a văzut de drum şi ursul a rămas supărat uitându-se la mărul mare şi roşu. Ar fi putut să-l roage pe prietenul lui mai agil să se caţere până sus după măr dar se temea că astfel ar fi trebuit să îşi împartă masa cu el şi nici nu se putea gândi la una ca asta.
Stomacul ursului începuse deja să facă scandal când ţup ţup prin pădure a apărut prietenul lui iepuraşul.
- Ce-i cu tine ursule de zaci aşa sub mărul ăla? Eşti bolnav?
- Nu sunt bolnav iepuraşule. Mă bucur şi eu de ziua asta frumoasă.
- Da, chiar e o zi foarte frumoasă. La revedere!
Ursul nostru nu s-a îndurat să-l roage pe prietenul lui să-l ajute, deşi ştia că iepuraşul fusese campion la căţărări. Deja nu mai vedea bine de foame şi devenea din ce în ce mai nervos. Ar fi putut să caute un alt copăcel dar ursul nostru era şi foarte încăpăţânat. Se hotărâse să stea acolo până când mărul avea să cada din copac.
Când stătea întins stomacul îi ghiorăia şi mai rău aşa că ursul nostru pofticios a început să se plimbe în jurul copacului. Deodată lângă el a apărut o ciocănitoare.
- Ce faci ursule lângă copacul ăsta? Nu ştii că eşti prea gras ca să te caţeri în el?
- Nu vreau să mă caţăr! Lasă-mă în pace.
- Ia uitee! Şi sunt numai mere verzi în el. Zise ciocănitoarea după ce zbură până în centrul coroanei mărului.
- Nu sunt numai mere verzi! Am văzut eu unul mare şi roşu în vârf. Dacă mi-l aduci am să-l împart cu tine- zise ursul deja mort de foame
- Bine ursule am să culeg mărul!
Minutele treceau şi ciocănitoarea nu mai venea. Ursului nostru îi ploua în gură de poftă şi îşi pierduse răbdarea. Deodată veveriţoiul şi iepurele apar ţopăind lângă urs.
- Tot aici eşti ursule? Eşti sigur că nu ţi-e rău?
- Păi să vedeţi … vreau un măr frumos din copacul ăsta şi am rugat-o pe ciocănitoare să-l culeagă şi să-l împărţim dar văd că nu mai coboară!
Iepuraşul şi veveriţoiul au izbucnit în râs.
- Păi tu nu ştii că nu trebuie să ai niciodată încredere în ciocănitori? Probabil că acum doarme pe undeva sătulă după ce ţi-a mâncat tot mărul.
- De ce nu ne-ai rugat pe noi să te ajutăm? Zise veveriţa
- Recunosc, am fost lacom. Vroiam să mănânc singur tot mărul dar n-am reuşit să ajung la el.
Cele două animale iarăşi au izbucnit în râs.
- Păi ursule când am trecut noi pe aici era deja dup-amiază. Noi mâncasem de mult într-un luminiş. Nu ţi-am fi mâncat mărul că suntem sătui. Vezi dacă eşti lacom şi egoist? Ai rămas şi păcălit şi înfometat.
Ursuleţul a oftat ruşinat.
- Promit că nu o să mai fiu lacom şi o să împart totul cu voi. V-a mai rămas ceva mâncare de la prânz? Nu mai pot de foame!
- Hai cu noi ursule! Să-ţi fie învăţătură de minte!
Şi aşa cei trei prieteni au plecat împreună într-o poiană frumoasă. Veveriţoiul şi iepurele făceau salturi şi căţărări după fructe, nuci şi alune iar ursul mânca fericit. De-atunci nu a mai fost niciodată egoist şi nu a mai vorbit nicioată cu o ciocănitoare.
A fost o dată un ursuleţ panda care îşi dorea să se facă fotbalist. Ursuleţul nostru se numea Yuki şi se născuse la o grădină zoologică.
Nu fusese niciodată cu adevărat liber. Nu mai avea fraţi sau surori iar părinţii lui muriseră la scurtă vreme după naşterea sa. Stătea toată ziua în micul său părculeţ împrejmuit cu gratii mari şi se simţea foarte singur. Când grupuri de oameni veneau în vizită, se mai înveselea puţin şi parcă botul lui alb-negru schiţa chiar un zâmbet. Copiii încercau să-i strecoare biscuiţi şi alune printre gratii. Ca să le facă pe plac se apleca şi culegea toate bunătăţile, chiar dacă nu le-ar fi mâncat niciodată. Ursuleţii panda nu mânâncă altceva în afară de frunze şi muguri de bambus.
Cuşca lui Yuki era foarte aproape de ţarcul focilor şi de bazinul delfinilor. Cele mai fericite momente ale ursuleţului erau când focile şi delfinii se întreceau în giumbuşlucuri, învârtind în fel şi chip zeci de mingii colorate. Yuki era convins că ar putea şi el să facă un astfel de spectacol cu toate că nu se jucase niciodată cu o minge. Ursuleţul nostru nu îşi dorea să se întoarcă în sălbăticie pentru că nici nu ştia ce ar putea însemna asta. Nimeni nu-i povestise niciodată de unde vine. Singurul lui vis era să se construiască un teren de fotbal la grădina zoologică şi toate animalele să se joace cu mingea.
Poate vă miră că un ursuleţ panda îşi doreşte să joace fotbal. De unde ştia el de existenţa acestui sport?
Când era mai pui fusese vizitat de mai multe echipe de fotbalişti juniori. I s-a părut atât de interesat cum toţi erau îmbrăcaţi la fel, ce bine se înţelegeau şi cum nu se dezlipeau de mingiile de fotbal nici măcar în mers încât s-a hotărât că fotbalul este cel mai grozav lucru de pe pământ.
De atunci a rămas visând la o minge şi sperând ca măcar un fotbalist să-l mai viziteze. Era din ce în ce mai trist şi îşi pierdea speranţa că îşi va realiza vreodată visul.
Într-o zi i-a auzit pe urşii bruni discutând îngrijoraţi despre „venirea circului”. Yuki nu ştia ce înseamnă circ aşa că a mârâit curios către rudele sale mai mari. Urşii i-au explicat că vor veni nişte oameni care îşi vor alege animale de care să îşi bată joc. De data asta vor veni după urşi bruni.
- La circ au şi teren de fotbal?
-Au de toate tontule! Biciclete, leagăne, mingii…
- Au şi mingii?!
- Da, dragă! Eşti greu de cap? Acu lasă-ne că trebuie să ne repetăm mârâielile fioroase ca să-i speriem pe circari.
- Staţi puţin! Mă ofer eu voluntar la circ! Aşa scăpaţi şi voi de ei şi pot şi eu să mă joc cu mingea!
Ursoaica cea mai bătrână a început să lăcrimeze.
- Vai, ce ursuleţ curajos. Vrea să se ducă la circ ca să ne scape pe noi. Bietul de el…
Ceilalţi urşi şi-au ciulit urechile şi s-au hotărât că Yuki are dreptate şi că dacă micul Panda va fi un artist priceput, oamenii circului nu se vor mai întoarce la grădina zoologică decât peste ani buni. S-au pus pe scotocit cuştile în căutarea unei mingiuţe cât de mici. Cu toţii îşi aminteau că au avut asemenea jucării şi că le-au ros fără milă. Ursoaica cea bătrână păstrase o minge de la unul dintre puiii ei. Era chiar o minge de fotbal. Un urs mai puternic a degajat-o cu putere până la Yuki în cuşcă.
A doua zi, oamenii circului au ajuns la grădina zoologică. S-au dus direct la cuştile urşilor bruni. Toţi urşii au început să mârâie şi să ameninţe cu labele prin aer. Circarii şi-au spus că poate animalelor le e foame aşa că s-au aşezat pe o bancă aşteptând ca îngrijitorii să le hrănească. Banca se afla chiar în faţa spaţiului ursuleţului Panda care exersase toată noaptea o mulţime de scheme cu mingea de fotbal. Când i-a văzut că s-au aşezat confortabil, Yuki a luat mingea şi-a început să o balanseze întâi pe lăbuţele din spate, exact ca un fotbalist adevărat. Apoi de pe lăbuţele din spate şi-a aruncat-o pe piept şi de acolo direct pe cap.
Circarii rămăseseră înmărmuriţi. S-au apropiat de cuşca lui Yuki şi au încercat să verfice cât de blând e. Ursuleţul nostru nu muşcase niciodată pe nimeni şi era deosebit de paşnic. Când circarul şef şi-a strecurat mâna printre gratii Yuki a început să i-o lingă.
Din ziua aceea ursuleţul Panda a devenit actor principal în spectacolele de circ din oraş. Circarii nu au mai recrutat vreun alt animal de la grădina zoologică şi urşii bruni îi sunt deosebit de recunoscători prietenului lor Panda.
Cât despre Yuki, el face antrenamente zilnice pe un teren de fotbal adevărat, s-a împrietenit cu toate animalele din menajerie şi cu toţi îngrijitorii şi îşi vede în sfârşit visul cu ochii.
Când îţi doreşti ceva cu adevărat trebuie să ştii să ai răbdare şi să nu ratezi nici o şansă care ţi se iveşte în cale.
Şi-am încălecat pe-un urs
Şi v-am spus totul exact aşa cum a decurs.
A fost odată demult demult de tot, un mărţişor în formă de urs. Să nu credeti însă că era un ursuleţ colorat şi caraghios aşa cum vedem noi mărţişoarele astăzi. Nu, mărţişorul acesta arăta exact ca un urs adevărat, cu blana frumoasă şi lucioasă, cu labe puternice şi un bot destul de fioros, doar că era mic cât un măr pădureţ şi avea la gât un şnur alb cu roşu.
Mărţişorul acesta neobişnuit a fost găsit de nişte drumeţi într-o cabană părăsită ce se afla sus de tot pe o creastă de munte. După un traseu lung şi anevoios, ajungând la cabana aceasta, turiştii s-au hotărât sa înnopteze acolo. Pe când căutau prin nişte dulăpioare vechi după o lumânare unul dintre ei a dat cu mâna de ceva mic şi blănos. S-a speriat foarte tare dar între timp prietenul lui de drum găsise lumânări şi au putut să vadă micul urs cu şnur alb roşu la gât. S-au gândit că o să le poarte noroc şi l-au pus în rucsac. Apoi au adormit pentru că erau foarte obosiţi şi deja întunericul se lăsase iar lumânarea arsese de tot.
Somnul nu le-a fost prea lung însă pentru că în scurt timp s-au auzit nişte mormăituri puternice. S-au trezit buimaci întrebându-se cum ar fi putut ajunge vreun animal sălbatic atât de sus, căci ei se căţăraseră pe nişte stânci foarte abrupte până la cabană. Mormăiturile se auzeau din ce în ce mai tare şi drumeţii se aşteptau ca dintr-o clipa în alta să se năpustească în cabană un urs fioros. În schimb din rucsacul lor a izbucnit o rază puternică de lumină şi a ieşit un pui de urs, de toată frumuseţea. Bieţii oameni rămăseseră împrietiţi şi se gândeau că poate visează sau oboseala le joaca feste. Ursul se scutura parcă după un somn lung, şnurul alb-roşu i se desprinsese de la gâtul mult prea mare acum. A mai tras o mormăitură.
Oamenii erau din ce în ce mai înfricoşaţi dar puiul de urs a început să le vorbească aşa: „Nu vă temeţi! Nu o să vă fac nici un rău!” din când mai mormăia puţin şi apoi îşi continua vorba. „Vă sunt recunoscător pe veci oameni buni! Dacă nu m-aţi fi scos din dulapul acesta uitat de vreme cine ştie până când aş mai fi rămas sub vraja asta blestemată. Acum sunt liber şi pot să mă întorc în pădure…ce dor mi-a fost de pădure, de mirosul brazilor, de fraţii şi surorile mele. Oooooof…”
Ursul scoase o mormăitură foarte tristă de data aceasta. „Vedeţi voi şnuruleţul acesta mic? Mă ţine prizonier de câteva sute de ani. Când m-am născut, tatăl meu a fost foarte nefericit. Îi era teamă că într-o bună zi îi voi lua locul la conducerea urşilor căci eram foarte agil şi priceput la vânătoare şi toţi urşii şi ursoaicele mă respectau. A chemat o vrajitoare şi i-a spus să mă vrăjească să rămân mereu mic. Din păcate nu a spus cât de mic, aşa am ajuns un urs de jucărie. Vrăjitoarea m-a ademenit într-o zi până la cabana aceasta unde nimeni nu se mai aventura pentru că se produceau avalanşe şi era foarte periculos şi pe cand miroseam eu locul ea a început să bolborească ceva şi m-am facut mic mic de tot. Apoi mi-a legat şnuruleţul ăsta l-a gât şi mi-a spus că nu o să scap de blestem până când nişte oameni cu suflet curat nu o să mă descopere. M-a aruncat în dulapul acesta şi acolo am rămas de atâta amar de vreme. Îmi pierdusem orice speranţă că va mai ajunge cineva pe aici, uitasem şi cum să mormăi. Dar datorită vouă mă voi întoarce în sfârşit acasă. Ca să vă răsplătesc vă dăruiesc acest şnur, vă va proteja de toate farmecele şi necazurile de pe lumea asta, căci odată ce vraja s-a rupt, puterea lui s-a transformat în bine.
Drumeţii ascultaseră înmărmuriţi povestea ursului dar deja erau convinşi că nu mai visează. Şi-au strâns imediat toate bagajele şi au pornit împreună cu animalul să coboare de pe creastă înspre pădurea unde aveau să se despartă. După câteva ore în care bietul urs a fost beat de fericire că poate să simtă iar aerul curat şi emotionat că se întorcea acasă, s-au despărţit.
Înainte să-şi ia rămas bun ursul i-a rugat pe salvatorii lui să-i promită că vor împleti şnururi alb cu roşu în amintirea lui pentru toţi oamenii buni, ca să-i ferească de boli, necazuri şi primejdii.
Si aşa au şi făcut. Oamenii au început să împletească şnururi şi să le dăruiască soţiilor şi copiilor până când s-a ajuns în zilele noastre să fie un obicei bine împământenit să dăruieşti mărţişoare.
Şi-am încălecat pe-un urs şi v-am spus totul exact cum a decurs.
Sursa foto: www.piqs.de
