Archive for the ‘Povesti de primavara’ Category

A fost o dată demult o prinţesă foarte frumoasă. Avea părul lung şi blond, ochii verzi ca marea şi buzele trandafirii. Locuia într-un palat nemaipomenit înconjurat de grădini cu flori şi de o pădure deasă, dar era foarte-foarte mofturoasă.

Nu puteai să-i intri în voie în nici un fel. Toţi servitorii se temeau de ea pentru că avea obiceiul să arunce după ei cu mâncarea care nu-i plăcea. Croitoresele tremurau când se apropiau zilele de probat rochii pentru că prinţesa sfâşia toate materialele care nu-i conveneau. Nimeni nu putea să o pieptăne fără să se aleagă cu vânătăi serioase.

Împăratul şi Împărăteasa nu ştiau ce să se mai facă cu ea. Ar fi fost timpul de măritiş, dar cine oare ar fi vrut să se căsătorească cu fata lor veşnic nemulţumită?!

Azi un plânset, mâine vreo trei farfurii sparte, poimâine o duzină de rochii făcute bucăţele…nu se mai putea! Primăvara se apropia şi Împăratul pădurii din vecinătate urma să organizeze un bal fastuos pentru a-şi însura fiul, chiar de 1 martie. Părinţii prinţesei erau hotărâţi să-şi mărite fata cu prinţul din vecini.

Singurul om cu care prinţesa se înţelegea era un majordom bătrân care avea la gât o cravată din două fire goase de mătase: unul alb şi altul roşu. Împăratul şi Împărăteasa l-au implorat să discute cu fata lor şi să o convingă să participe la balul din pădure.

Zis şi făcut! Majordomul, nu se ştie cum, i-a creat prinţesei cea mai frumoasă rochie din câte se văzuseră vreodată. Rochia era făcută din petale de ghiocel cusute între ele cu fir de aur iar la mijloc avea o cingătoare verde, subţire ca tulpina unei flori de primăvară.

Pentru prima oară cei de la palat au văzut-o pe prinţesă bătând din palme şi râzând. Rochia îi plăcea la nebunie aşa că a acceptat fericită să meargă la balul primăverii.

Servitoarele s-au grăbit să-i pieptăne părul lung şi blond dar prinţesa a început să ţipe şi să dea din picioare că nu suportă să fie trasă de păr. Majordomul a salvat situaţia şi de data acesta.Şi-a desprins de la gât cravata din fire de mătase şi i-a prins-o prinţesei în păr. Când fata s-a văzut în oglindă a fost aşa de mulţumită încât a acceptat să îndure şi trasul de păr.

În scurt timp Împăratul, Împărăteasa şi prinţesa care acum părea ce mai frumoasă din lume au ajuns la Balul Primăverii.

Când prinţesa a păşit aproape plutind în sala de bal, toţi cei prezenţi au înmărmurit. Părea o zână a pădurii, mirosea a ghiocei şi a primăvară iar firele de mătase alb-roşii cu care îşi împodobise părul luaseră ochii tuturor.

Prinţul din pădure s-a îndrăgostit de ea pe loc. A luat-o de mână şi i-a spus: „Tu eşti prinţesa Ghiocel! De când te aşteptam!Vrei să fii soţia mea?”.

Prinţesa parcă împietrise. Nu se aştepta la o asemenea reacţie. Brusc se simţea atât de fericită încât nimic nu mai conta.

„Da, vreau să fiu soţia ta!”.

Şi de atunci toţi locuitorii din zonă au început să dăruiască de 1 martie şnururi albe şi roşii pentru a sărbători venirea primăverii şi pentru a-şi împodobi soţiile, mamele, fiicele, prietenele.

Şi-am încălecat pe-un ghiocel

Şi v-am spus o poveste, mică cât el.

sursa foto: picturebook.com

Era o dată o fetiţă care locuia împreună cu bunica sa într-o căsuţă de lemn, la marginea unui sat împrejmuit de o pădure deasă. Erau cam sărăcuţe şi se descurcau tare greu, mai ales iarna când era mult prea frig pentru ca biata bunică să iasă la muncă. Părinţii Maşei, căci aşa o chema pe fetiţă, plecaseră să lucreze departe de tot, cu un vas de pescuit şi le trimiteau din când în când câţiva bănuţi- prea puţini pentru ca bunica şi neapota să se poată gospodări.

Vara le era mai uşor pentru că munceau împreună. De dimineaţa până la apusul soarelui, le puteai vedea trebăluind de zor pe la oamenii din sat care le dădeau la schimb provizii pentru iarnă: porumb, grâu, lemne pentru foc, seminţe de floarea soarelui, fân pentru singura văcuţă pe care o aveau şi grăunţe pentru cele patru găini.

Toamna, când Maşa începea şcoala, bunica se ducea singură la cules de fructe şi legume. La prânz, după ce îşi făcea temele, Maşa trecea cu bunica în bucătărie şi învârtea la dulceţuri, la bulion şi la alte bunătăţi pe care gospodinele din sat le pregăteau cu ajutorul lor.
Cum venea frigul, cum îşi scotea bunica andrelele şi se punea pe făcut ciorăpei, veste sau pulovere pe care Maşa le vindea în sat. Numai muncind toată ziua ar fi putut să se descurce cu şcoala Maiei, cu animalele, cu lemnele şi cu mâncarea.

Maşa nu se plângea niciodată deşi adormea frântă de oboseală cum se întuneca afară. Îi părea rău doar că bunica trebuie să muncească toată ziua şi o dor ochii de la atât tricotat la lumina lumânării. Ar fi vrut să facă rost de bani şi să o ducă  într-o vacanţă cât de mică.

Într-o zi călduroasă de februarie, pe când se întorcea de la şcoală, Maşa s-a gândit că dacă ar culege ghiocei şi albăstrele din pădure, ar putea să le vândă în piaţa de flori şi să strângă o parte din banii pentru vacanţa bunicii. A trecut în fugă pe acasă, şi-a lăsat ghiozdanul, a luat două coşuri mari şi o traistă şi fuga în pădure!


Pădurea de la marginea satului era atât de deasă şi de întunecată încât oamenii nu se aventurau în căutarea ghioceilor- le era prea frică de lupi şi de mistreţi. Maşa nici nu se mai gândea la animalele sălbatice şi înainta fericită printre copaci fredonând un cântecel de primăvară.
Între timp, bunica lăsase andrelele şi îşi aştepta nepoţica cu o mămăligă aburindă şi un pahar de lapte proaspăt. Maşa nu întârzia niciodată şi soarele începea deja să coboare uşor. „Poate i-o mai fi ţinut la şcoală“- se gândi bătrânica.
În pădure era mult mai frig ca în sat şi Maşa începea să regrete că nu-şi luase şi un cojoc de acasă. Exact când o luase tremuriciul şi se gândea să se întoarcă acasă, fetiţa descoperi un luminiş plin cu ghiocei, albăstrele, toporaşi şi brânduşe. O minunăţie! S-a apucat să culeagă cu grijă florile şi să le lege în bucheţele egale, rugându-se ca soarele să o aştepte să termine. Umplu imediat cele două coşuri şi traista mare de cârpă.

Mirosul de flori şi gândul la bănuţii pe care îi va obţine o ameţiseră. Nici nu observase că broboanele de transpiraţie îi îngheţau şi că lumina devenea tot mai albăstruie. Când să se opintească şi să pornească spre casă, se porni un vânt cumplit care îi zbura bucheţelele din coşurile grele. Speriată, Maşa şi-a umplut pumnii cu zăpadă şi a presărat-o peste flori ca să nu carecumva să le piardă. Nu avea nici lumânări, nici chibrite la ea, nimeni nu ştia pe unde plecase şi frica începuse să o cuprindă. Înainta cu greu pentru că viscolul se pornise şi lacrimile îi îngheţau pe obraz. „Ce o face biata bunică? Poate a plecat să mă caute prin sat şi o prinde şi pe ea viscolul. Nu trebuie să plec fără să spun“, se tânguia fetiţa. Zăpada devenise atât de tăioasă încât Maşa s-a gândit să se oprească puţin după un copac mai mare şi să aştepte să se mai potolească vâjul. Abia mai vedea poteca.

Bunica alertase toţi vecinii din sat şi îşi strigase nepoata până răguşise. Îi era frică să nu o fi prins vreun lup pe viscolul ăsta. Cum stătea bătrânica şi îşi frângea mâinile, pe uşa căsuţei intrară părinţii Maşei. Erau încărcaţi cu pachete şi zâmbeau cu toţi dinţii.
- Bună seara bunică! Unde e Maşa? Ne-am luat puţin concediu şi am venit să vă răsfăţăm şi noi cu ce putem, zise fericit tatăl.
Bunica începu să plângă
- Maşa nu a mai venit de la şcoală. O aştept de la prânz, am căutat-o peste tot. Nu ştiu ce o fi cu ea. Mi-e teamă să nu o fi prins vreo haită de lupi când s-a iscat viscolul ăsta. Credeam că a venit primăvara şi când colo, uite întuneric şi zăpadă şi gheaţă…


Părinţii fetiţei rămăseseră înmărmuriţi. Mama ieşi afară şi o strigă disperată. Sub o băncuţă îi zări ghiozdanul.
- Bunico, dar fata a venit de la şcoală. Ia uite-i ghiozdanul aruncat în curte!
Tatăl Maşei îi desfăcu ghiozdanul şi scotoci speriat printre cărţi şi caiete după un indiciu cât de mic. Găsi o hârtiuţă pe care Maşa îşi notase programul pieţei de flori din satul vecin şi preţul florilor pe kilogram. Fetiţa calculase câţi bani ar obţine din 20 de kg şi lângă cifre o desenase pe bunica zâmbind.
Înarmaţi cu torţe arzânde, părinţii Maşei şi o mulţime de bărbaţi din sat, porniră în goană spre pădure. Femeile veniră la bunică acasă şi se puseră pe copt plăcinte şi fiert ceai, ca să-i ţină de urât şi s-o liniştească.

Zăpada moale acoperise cărarea şi oamenii se scufundau, înaintând tot mai greu printre copaci. Maşa adormise în locul ei de adăpost şi coşurile cu flori nici nu se mai vedeau de la atâta ninsoare. În vis i se părea că o aude pe mama strigând-o şi zâmbea fericită. Nu îşi mai văzuse părinţii de doi ani. Vocea părea tot mai aproape aşa că a strigat prin somn: Mama!
Toată lumea a alergat către locul de unde se auzise ţipătul. Când au văzut-o învelită cu zăpadă şi delirând, oamenii au luat-o pe sus şi au fugit cu ea repede spre căruţa care îi aştepta la buza pădurii. Maşa plângea şi şoptea: „Florile mele, florile pentru bunica. Staţi puţin! Mamă, ia tu florile că altfel bunica nu o să aibă bani să mergem în vacanţă“.


Au înfofolit-o în pături şi au dus-o repede la căldură. Mama îi pusese şi coşurile cu flori în căruţă, ca s-o liniştească din plâns.
Acasă părinţii au îmbrăţişat-o pe bunică şi au plâns toţi trei, speriaţi că aproape o pierduseră pe Maşa. Fetiţa dormea lângă sobă, zâmbea şi vorbea în somn: „Au venit mama şi tata. Au venit înapoi şi eu o să vând toate florile şi o să-i duc şi pe ei şi pe bunica într-o vacanţă la mare…
După ce fetiţa s-a trezit şi bunica a pupat-o de sute de ori, fericită că “n-a fost mai rău”, părinţii au avut un anunţ important de făcut:
„După ce îi trece Maşei răceala, plecăm toţi patru într-o vacanţă la mare, în ţara îndepărtată şi călduroasă în care am muncit atât. Noi n-am avut trimp să vizităm nimic pe acolo, voi v-aţi spetit cu munca şi v-aţi stins de dor. Merităm cu toţii o pauză. Iar bunica nu o să mai muncească niciodată atât şi nici tu iubita noastră nu o să mai umbli prin păduri după ghiocei. Ne pare rău că v-am abandonat aşa. Pentru voi am muncit atât dar, nu am ştiut ce greu vă este şi vouă. De acum nu ne mai despărţim. Ori plecăm toţi, ori rămânem toţi”.

Şi-am încălecat pe un ghiocel
Şi v-am spus un basm frumuşel