Poveştile zăpăcitei

A fost o dată un dinozaur verde cu coada solzoasă şi labele uriaşe. Dacă nu ar fi fost un dinozaur zâmbitor şi prietenos ai fi putut foarte uşor să te sperii de el. Dino, căci aşa îl chema, era însă cel mai bun dinozaur din lume şi nu ar fi făcut vreodată rău nimănui.

Dinozaurul nostru a ieşit într-o bună zi  dintr-un ou de crocobaur şi s-a trezit pe o câmpie plină cu flori.  A alergat după nişte fluturi dar s-a plictisit repede. Se simţea tare singur aşa că s-a apucat să-şi meşterească nişte jucării ca să mai treacă timpul. A ros o bucată de copăcel şi a sfefuit-o până când a reuşit să o transforme într-o mică unealtă. Apoi a adunat un braţ de pietricele, le-a coplit în aşa fel încât să intre una într-alta şi le-a vopsit în diferite culori cu ajutorul unor petale de flori. Până să apună soarele Dino reuşise să-şi fabrice propriul lui puzzle. Obosit de atâta muncă, dinozaurul s-a cuibărit la poalele unui copac şi a aţipit.

Cum s-a lăsat seara, animalele de noapte au început să apară. Primele au fost două bufniţe albe cărora nu le-a venit  să creadă ce animal aveau în faşa ochilor.

- Tu ai mai văzut aşa ceva?!

- Mi-a povestit bunica o dată că au existat astfel de animale dar zicea că au dispărut de mult…

- Păi şi de unde o fi apărut?

- Parcă mi-a arătatÅŸi o poză bunica…se numeaauu “dinozauri”

- Haha! Ce nume!

Auzind râsetele celor două bufniţe Dino s-a trezit buimac. Păsările au ţipat ascuţit şi s-au ascuns printre crengi.

- StaÅ£i puÅ£in! Nu plecaÅ£i! Hai să ne împrietenim…Pe mine mă cheamă Dino.

Cele două bufniţe au coborât pe o creangă mai joasă şi îl priveau curioase

- De unde ai apărut?

- Nu ÅŸtiu. Am ieÅŸit din oul ăla mare…

- Păi şi părinţii tăi unde sunt, Dino?!

- Ce înseamnă “părinÅ£i”?

Bufniţele albe s-au înduioşat imediat. Micul dinozaur era singur pe lume şi nici nu ştia că toţi ceilalţi dinozauri au dispărut de mult de pe pământ. S-au aşezat pe umerii lui şi l-au mângâiat cu aripile. Dino se înveselise aşa că le-a propus să se joace împreună:

- Hai să vedeţi ce-am construit!E un joc cu pietricele din care poţi să formezi o imagine frumoasă cu flori şi fluturi.

Păsările priveau puzzle-ul uimite.

- Vai Dino! Dar tu eşti tare deştept! Ai făcut singur jucăria asta?

- Da, pentru că mă plictiseam…

- Extraordinar, zise una dintre bufniţe. Haideţi cu mine că am o idee!Luaţi şi jucăria asta minunată.

Cei tre prieteni au pornit la drum şi au ajuns la o căsuţă de lemn decorată cu tot felul de păpuşi şi soldăţei. Dino bătea din palme fericit.

- Ce-i aici bufniÅ£elor? E aÅŸa de frumos…

- Asta este o fabrică de jucării

- Serioooos?

- Da, Dino! Hai să le arătăm oamenilor jocul pe care l-ai făcut tu şi dacă ai noroc poate o să te angajeze aici la atelierul de jucării.

Zis şi făcut. Cei trei au intrat optimişti în atelierul de jucării. Oamenii au început să ţipe şi să alerge de colo-colo la vederea dinozaurului verde. Un bătrân cu ochelari pe nas s-a apropiat de Dino şi l-a privit curios.

- Ce fel de jucărie mai e şi asta?

- Un puzzle! i-a răspuns dinozaurul

- Haha! Eu credeam că tu eÅŸti o jucărie măi băiete! StraÅŸnic costum ai…

- Dar nu e un costum…AÅŸa arăt eu. Sunt un dinozaur ÅŸi am creat o jucărie cu fluturi ÅŸi flori.

Bătrânelul era gata-gata să leşine de spaimă dar bufniţele l-au apucat de umeri şi l-au aşezat pe un scaun.

- Vă rugăm să nu vă speriaÅ£i. El este Dino prietenul nostru ÅŸi se pricepe foarte bine la creat jucării. Ne gândeam că v-ar putea ajuta aici la atelier…

- Dino ziceţi?  Bineeee, hai să vedem ce ştie să facă, a aprobat bătrânul bâlbâindu-se.

Nu credea nimic din ce vedea şi spera ca totul să fie un vis ciudat. De frică l-a lăsat totuşi pe Dino să se apropie de maşinăriile de lucru şi să creeze o jucărie. În câteva minute dinozaurul construise un castel din piese minuscule de lemn şi se pregătea să îl vopsească în culori vii.

- Ei! Bată-te să te bată de dinozaur isteÅ£… EÅŸti senzaÅ£ional!

- Vă mulÅ£umesc domnule…

- Şi mai eşti şi politicos, râse bătrânul care deja nu se mai temea de dinozaurul cel verde.

Bufniţele zburătăceau fericite prin atelier. Se părea că Dino reuşise să-l convingă pe păpuşarul şef că este un dinozaur foarte talentat.

- Dino, vrei să-mi faci plăcerea de a deveni partenerul meu de făcut jucării?

- BineînÅ£eles domnule…

- Atunci dă-mi voie să îşi strâng laba asta verde şi hai să confecţionăm împreună o nouă firmă pentru atelierul nostru de jucării: DinoLand

Şi uite aşa ultimul dinozaur de pe pământ a reuşit să se angajeze la o fabrică de jucării cu ajutorul prietenelor sale bufniţe. Şi lucrează şi astăzi la tot felul de jucării minunate pe care puteţi să le vedeţi şi voi chiar aici

Şi-am încălecat pe o baghetă fermecată

Şi v-am spus o poveste adevărată.

Share on Facebook

Povestea de astăzi dragilor, nu s-a întâmplat demult de tot, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, ci s-a petrecut chiar săptămâna trecută. Apoi, nu s-a întâmplat nici pe tărâmul celălalt, nici într-un ţinut îndepărtat pe care numai zânele îl pot găsi, nici într-un colţ de pădure bine ascuns ci chiar în oraşul Bucureşti.

Se făcea că o fetiţă pe nume Maria(cea mai mică bloggeriţă depe la noi) s-a dus ca în fiecare zi în parcul din faţa blocului ei şi a aflat o veste teribilă. O femeie se pare că reuşise să cumpere o bucată sănătoasă de parc, de la blocul Mariei până la Palatul Copiilor. Toţi copiii, toţi bunicii şi toţi părinţii erau foarte îngrijoraţi în dup-amiaza aceea şi se temeau că pe locul unde astăzi se jucau în curând s-ar fi putut construi vile, sau şi mai rău zgărie nori de beton.

Maria noastră s-a înroşit în obraji aşa cum face mereu când se enervează şi şi-a spus că nu poate permite una ca asta. Păi de-abia a primit de ziua copilului o bicicletă roşie. Unde o să se mai dea cu ea? Unde o să se mai plimbe cu trotineta? Unde o să mai patineze? Unde o să mai deseneze cu cretă colorată pe asfalt? Unde o să se mai caţere în copaci? Unde o să se mai joace Ţările, Măgăruşul, fotbal, baschet şi aşa mai departe? Adulţii dădeau din umeri neputincioşi privind agitaţia copiilor profund nemulţumiţi

Era întradevăr o tragedie pentru Maria şi pentru toţi prietenii ei. Ceva trebuia făcut.

FetiÅ£a noastră de numai opt ani a fugit repede la calculator ÅŸi-a deschis blogul ÅŸi  s-a pus pe scris. A pus titlul “Salvarea parcului” ÅŸi a povestit întreaga tragedie invitându-ÅŸi cititorii să participe alături de ea la un protest de salvare a parcului împotriva betonării.

A plănuit totul cu ceata ei de prietenin şi au decis că se vor îmbrăca toţi în verde, că vor picta panouri şi vor face totul pentru ca locurile lor de joacă să nu fie înghiţite de maldăre de beton. Era convinsă că nu ar putea trăi fără parcul în care se joacă în fiecare zi, fără aleeile, leagănele, copacii şi ascunzişurile ei dragi.

Vecinii Mariei au fost imediat de acord că ceva trebuie făcut aşa că în scurt timp au vorbit cu toate televiziunile şi au organizat un protest în toată regula. Într-o sâmbătă dimineaţă s-au strâns peste 100 de persoane supărate pe decizia Primăriei. Maria striga şi chiuia, era convinsă că datorită protestului primarul va interzice distrugerea parcului ei căruia mai de mult îi dedicase şi o poezie:

Parcul seara e frumos
Flori de tei din pom miros.
Iarba deasă şi-nverzită,
Panseluţa înflorită
Prin desiÅŸul pomilor
Asemeni cântărilor
Ciripit de păsărele
Asemenea lunii mele.

Primarul le-a promis copiilor, părinţilor şi bunicilor că va încerca să oprească desfiinţarea bucăţii de parc. Maria nu putea însă să se joace cu promisiuni. A fost dezamăgită şi n-a prea crezut nimic din ce a auzit în dimineaţa aceea. Cu toate astea nu a renunţat la protest. Dacă pentru adulţi un parc nu înseamnă mare lucru, pentru o ceată de copii bucăţica aia de parc din apropierea casei înseamnă aproape totul.

Oamenii mari se gândesc la profit, la blocuri şi clădiri de birouri. Maria se gândeşte cu tristeţe că mama i-a promis că atunci când o să împlinească zece ani îi va cumpăra un căţel şi o va lăsa să îl plimbe în parcul de lângă casă. Fără parc sigur nu o să mai primească un căţel pentru că ar fi păcat să-l plimbe numai prin faţa blocului unde poate să fugă în faţa vreunei maşini.

Vara trecută Maria, Matei, Gabi, Paul, Yanis, Dani şi mulţi alţi copii îşi construiseră baze în copacii din Parcul Tineretului. Aveau copaci top secreţi şi poveşti pentru fiecare bucăţică de verdeaţă.

Oamenii mari au uitat cât de important poate fi un copac top-secret sau un super leagăn în care încap şi zece copii deodată.  Poate datorită acestor copii curajoşi o să-şi amintească şi o să se gândească de două ori înainte să intre cu buldozerele în copilăria şi visele lor.

Felicitări copii pentru că nu-i lăsaţi pe uitucii ăştia de adulţi să vă ia cele mai de preţ  jucării.

Şi-am încălecat pe-o învârtitoare colorată

Şi v-am spus o poveste cât se poate de adevărată.

Protestul pentru salvarea Parcului Tineretului continuă sâmbăta asta, 20 iunie, începând cu ora 10:00 în faţa Minsterului Mediului.

Share on Facebook

I-am rugat pe cei mici să-mi povestească ce-ar face dacă s-ar trezi peste noapte în funcţia de preşedinte. Mă aşteptam să citesc despre jucării, dulciuri, desene animate, vacanţe mai lungi etc. dar nu mă aşteptam ca dragii de participanţi să fie atât de minunaţi încât să se gândească la cei mai nevoiaşi decât ei.

Au fost o dată 32 de copii care se jucau de-a “Cum ar fi dacă am fi preÅŸedinÅ£i”.

Violeta, Alexandra şi Alesselena îşi doreau ca părinţii să poată munci în ţările natale, să nu mai fie nevoiţi să plece şi să-şi lase copiii în urmă.

Mirela ÅŸi-ar fi dorit să nu mai fie copii bolnavi pentru că ea a fost internată “ÅŸi nu a fost plăcut chiar deloc”.  Åži ar mai fi vrut să nu mai fie oameni răi.

Laura ar fi facut totul pentru “Å£ara noastră, România”. Ar fi scăpat de mizerie ÅŸi de hoÅ£i, ar fi asfaltat străzile, ar fi dat curent “locuinÅ£elor care nu au”. Ar fi făcut spitale.

Alina îşi dorea din suflet să ajute copiii bolnavi cu bani pentru operaţiile care i-ar putea face bine.

Irina ar fi mărit ÅŸi ea fondurile pentru copiii bolnavi, “ca să aibă ÅŸi ei a doua ÅŸansă la viaţă”

Loredana credea că nimeni nu se gândeÅŸte că un copil, “fie el mic, fie el mare” are foarte multe nevoi. De aceea ar fi mărit alocaÅ£ia.

Ana- Cristina nu ar fi “amăgit lumea” . Dacă ar fi fost o “doamnă preÅŸedinte”, ar fi construit parcuri de distracÅ£ii gratuite pentru cei mici ÅŸi s-ar fi asigurat ca toÅ£i copiii “să aibă minimul necesar traiului”.

Simona credea că la preÅ£urile de atunci puteai doar să priveÅŸti jucăriile. De aceea ar fi dat tuturor copiilor jucării la fel ” să aibă ÅŸi alÅ£ii cu ce să se joace”.

Cristina v-ar fi recompensat dacă aÅ£i  fi reciclat. Ar fi oferit adăposturi ÅŸi hrană animalelor fără stăpâni. Nu ar fi uitat nici de săraci cărora le-ar fi făcut “o viaţă mai bună”.

Åži Mircea se gândea la animale. Dacă ar fi fost preÅŸedinte ar fi încurajat familiile cu un singur copil să adopte câte un căţel. Nu ar fi uitat însă nici de învăţământ. Ar fi înlocuit toÅ£i profesorii care nu ÅŸtiau să vadă ÅŸi “partea pozitivă a lucrurilor”.

Laura avea o problemă cu exerciÅ£iile cu două necunoscute. Dacă ar fi fost preÅŸedinte i-ar fi pus pentru o zi pe toÅ£i profesorii în bănci ÅŸi ar fi vrut să vadă dacă aceÅŸtia înÅ£eleg că la opt ani e greu să pricepi aÅŸa repede astfel de exerciÅ£ii. RevoluÅ£ionara noastră nu ar fi uitat-o nici pe bunica. I-ar fi mărit pensia pentru că “săraca nu are bani până la pensia următoare.”

Steluta, George, Alexandru ÅŸi Ioana s-au gândit la copiii abandonaÅ£i în centrele de plasament. “Acolo trăiesc copii mari, fără iubirea din sânul familiei ÅŸi dragostea de părinÅ£i.”  “AÅŸ obliga părinÅ£ii ce îşi abandonează copiii în căminele de copii să-i viziteze.”

Nici măcar un copil nu a spus că ar fi făcut ceva direct pentru el. Cel mult ar fi dat îngheţată gratis tuturor(Dragoş), sau ar fi cumpărat biciclete pentru fraţi(Laura). Toţi vroiau spaţii verzi, parcuri imense, loc pentru sporturi, competiţii, profesori mai înţelegători, oameni mai puţin săraci, oameni mai buni, oameni care să încerce să-i înţeleagă.

Erau mici şi nu aveau strop de egosim. Aveau însă idei şi planuri măreţe, dorinţe frumoase şi inimi uriaşe.

Eu îmi scot cipilica de spiriduş în faţa lor. Voi?

Imagine preluată de pe www.felicitari.apropo.ro

Share on Facebook

A fost o dată într-un ţinut foarte îndepărtat o pădure mare mare de tot. Nici un om nu se încumeta să se afunde în această pădure deoarece asupra ei domnea un vrăjitor foarte rău.

Animalele erau veşnic foarte triste căci vrăjitorul le exploata la maxim şi nu le permitea niciodată să se joace, să cânte sau să se plimbe.

Toţi iepurii, toate veveriţele, toţi lupii, toţi urşii, toţi leii, toate căprioarele, toţi cerbii şi toate păsările din această pădure trebuiau să muncească la construirea unui castel nemaivăzut pentru vrăjitor. Pădurea aceasta fermecată atrăsese oameni şi multe animale domestice în labirintul ei. Căţei, pisici, cai, vaci, ba chiar şi găini, lucrau cot la cot cu suratele lor sălbatice şi cu bieţii oameni pierduţi pe veci în împărăţia acestui tiran. Începeau munca dimineaţa în zori şi roboteau până cu mult după apusul soarelui.

Vrăjitorul despre care vă povestesc se folosea de tot felul de trucuri pentru a le face pe animale să muncească tot mai mult. Ziua era mult mai lungă în pădurea aceasta şi mâncarea nu se putea găsi decât după terminarea programului. Când bietele animale terminau în sfârşit de muncit şi se îndreptau înfometate către vizuinele lor, urâciosul vrăjitor arunca o pâclă neagră deasupra întregii păduri în aşa fel încât acestea să nu mai poată găsi mâncare şi să se culce mai repede. Foamea devenise atât de puternică încât unele animale nici să doarmă nu mai puteau. Astfel unele dintre ele se adunau într-ascuns noaptea şi stăteau la poveşti.

Aşa au ajuns să se împrietenească într-o noapte un cal foarte simpatic cu un leu extrem de elegant şi cu un motan foarte inteligent. Vorbeau despre câte-n lună şi-n stele ca să-şi astâmpere foamea. Noaptea erau nedespărţiţi iar ziua se prefăceau că nu se cunosc pentru a nu stârni bănuieli. Când împingeau de zor într-o dimineaţă la nişte marmură şi la nişte saci de pietre nestemate, l-au auzit pe unul dintre muncitorii noi veniţi cântând. Era un lup de toată frumuseţea  şi cânta nemaipomenit de frumos. Calul, leul şi motanul nu-şi mai puteau lua ochii de la el şi parcă cuprinşi de o vrajă de neînţeles i s-au alăturat şi ei fără să se mai gândească ce li s-ar putea întâmpla dacă vrăjitorul i-ar auzi.

Din fericire vrăjitorul tocmai plecase într-o călătorie prin împrejurimi pentru a atrage noi muncitori şi lăsase pădurea în grija unui pelican.

Seară de seară animalele se întâlneau prin diverse scorburi şi cântau până dimineaţa.

Pelicanul ştia ce se întâmpla dar s-a hotărât să nu le interzică întâlnirile pentru că observase că toată pădurea munceşte mai cu spor de când cu concertele celor patru. Urşii, veveriţele, pisicile,leii, câinii, vacile, zburătoarele, toţi se adunau cu mic cu mare după ce-şi terminau programul, în faţa unei scene improvizate.

Unele animale se temeau de furia vrăjitorului şi nu participau la întâlniri, dar cele care participau aveau parte de surprize deosebite. Datorită muzicii şi fericirii din pădure, vrăjile începeau să-şi piardă din efect. Vremea se încălzea, întunericul se lăsa tot mai târziu, mancarea începea să reapară.

Pelicanul s-a speriat când a văzut că fenomenul muzicii lua amploare în pădurea fermecată şi a decis că trebuie să-i împiedice pe cei patru să mai cânte căci altfel risca să fie închis în temniţă.

Astfel cu o seară înaintea întoarcerii vrăjitorului, pelicanul s-a dus la locul secret de concerte, hotărât să pună cappăt distracţiei din pădure. A fost însă prea tărziu. Bucuria şi muzica animalelor reuşiseră să rupă cea mai puternică vrăjitorie: labirintul. Pentru prima oară după zeci de ani animalele reuşiseră să iasă din întuneric. Concertul programat în pădure pentru seara aceea se desfăşura acum în regatul vecin. Lupul, Calul, Motanul şi Leul cooptasera şi o Marmotă în trupă şi încântau acum un public numeros.

Degeaba Pelicanul s-a dus în audienţă la Împărat şi l-a implorat să oprească muzica, degeaba a încercat să le dea foc la instrumente, tot regatul de dincolo de pădure îi iubea aşa de mult pe cei cinci artişti încât nimic nu i-ar fi putut convinge să renunţe la muzica lor.

Vrăjitorul s-a întors la castel şi a înnebunit de furie. Câţiva iepuraşi făceau curăţenie, o veveriţă tocmai îşi lua tălpăşiţa şi păsările ciripeau voios. În rest: pustitetate. De nervi, urâciosul vrăjitor s-a transformat în cenuşă şi vântul l-a purtat departe.

Cât despre vitejii noştri muzicanţi, şi acum mai încântă regatul de lângă pădure cu muzica lor hipnotizantă care a reuşit să doboare toate vrăjile.

Şi-am încălecat pe-o chitară

Åži v-am spus o poveste,

Dulce şi amară.

Şi-am încălecat pe un bass

Åži nu m-am oprit la popas.

Şi-am încălecat pe-un arici,

Căci sfârşitul nu-i aici.

ÃŽntrebare de concurs fulger: Primul copil care răspunde printr-un comentariu la întrebarea “Despre ce formaÅ£ie muzicală românească este vorba în povestea de mai sus?” primeÅŸte prin poÅŸtă o revistă Lilliput

Indiciu: nume de floare

Succes!

Share on Facebook

Iată că a sosit momentul ca Noni să îşi primească premiul pentru participarea la concursul dedicat Zilei Mamei.
O poveste personalizată special pentru ea.

Audiţie plăcută Noni!

A fost o dată o fetiţă pe nume Noni care locuia într-un sat sărăcăcios alături de mama şi fratele său. Tatăl copiilor muncea într-un oraş din apropiere şi îşi vedea familia foarte rar.

Fetiţa noastră avea aproape 10 ani şi deja purta pe umeri povara grea a familiei.

În fiecare zi se trezea la 6 dimineaţa. Dădea de mâncare câinelui şi pisicii, mătura curtea, pregătea micul dejun, îşi făcea ghiozdanul şi pornea la drum.

Mai întâi îl lăsa pe fratele cel mic la grădiniţă, apoi trecea pe la mama pe la servici şi îi ducea câteva sandvişuri. Mama lucra foarte mult, uneori şi noaptea şi nu avea timp să se ocupe de toate lucrurile astea.

Noni ajungea la şcoală la ora 8, deja obosită. După prima oră simţea cum i se închideau ochii de somn. Uneori i se întâmpla chiar să adoarmă cu capul pe bancă. Învăţătoarea o certa şi o pedepsea fără să ştie cât de mult muncea Noni până să ajungă în clasă.

Fetiţa noastrăera totuşi norocoasă pentru că era foarte isteaţă şi avea o imaginaţie  foarte bogată, astfel încât nu lua niciodată note proaste.

Deşi îşi ajuta familia cu tot ce putea, lui Noni nu-i mulţumea nimeni niciodată. Ba mama o mai şi certa când uneori uita să-l ajute pe frăţiorul mai mic la scris bastonaşe sau la modelat plastilină. Nu era niciodată mulţumită de ea. Îi spunea că mănâncă prea mult, că e leneşă şi că nu seamănă deloc cu ea, spre deosebire de copilul mai mic care a moştenit-o şi fizic şi mental.

Noni adormea de multe ori plângând şi gândindu-se la cum ar putea să devină mai harnică pentru ca mama să o iubească măcar cât pe fratele său.

Când 8 martie s-a apropiat, la şcoala lui Noni toţi copiii au început să vorbească despre ce surprize urmau să le pregătească mămicilor lor.

Noni era foarte entuziasmată şi nu se putea hotărî ce cadou să-i facă mamei ca să-i demonstreze cât de mult o iubeşte.

A început prin a face curăţenie. În scurt timp toată casa lucea. A adunat flori proaspete din grădină şi le-a aşezat în glastre. Apoi a descoperit, plină de praf, cartea de bucate a bunicii. S-a hotărât să facă ciorbă, pui fript, cartofi dulci şi cozonac. Mâncarea i-a ieşit exact ca în cartea de bucate şi mirosea de-ţi lăsa gura apă.

Apoi Noni i-a telefonat tatălui la oraş, i-a povestit ce surpriză a pregătit şi l-a rugat să se învioască de la serviciu ca să participe la cina în familie. Tatăl a fost imediat de acord şi s-a grăbit să ajungă acasă. Până să vină mama de la serviciu totul a fost gata.

Fratele mai mic şi tata o aşteptau zâmbitori la masă. Noni îşi pusese un şorţuleţ de bucătărie şi era gata să servească cina. Florile de primăvară şi cozonacul parfumaseră încăperea. Căţelul şi pisica dormeau sătui în curte.

Mama a intrat în sfârşit pe uşă. Era cam obosită şi nu se aştepta la o asemenea surpriză. Noni i-a luat haina şi geanta şi le-a dus la cuier. Ar fi vrut să o pupe dar până să se întoarcă de la cuier mama s-a grăbit să-i strângă în braţe pe tată şi pe copilul mai mic, fără să se uite măcar la Noni care pregătise surpriza.

Fetiţa a oftat şi s-a grăbit să aducă mâncarea. Tatăl a observat că Noni s-a întristat şi a încercat să salveze situaţia:

-Mama, pe Noni nu o pupi? Ea ne-a adunat pe toţi aşa de frumos. Ea a făcut curăţenie. Ea a gătit mâncarea asta minunată. Ea ne ajută să avem grijă de ăsta micu.

-Noni e mare, nu mai are nevoie de pupături de la mama, nu-i aşa?

Noni şi-a coborât privirea în podea şi n-a spus nimic. Rămăsese cu farfuriile de mâncare în braţe şi nu-i venea să creadă că mama nu vrea sa o pupe

-Noni, eşti copil? De ce-ai rămas cu buza umflată?

Fetiţei i-au dat lacrimile şi mama parcă s-a trezit dintr-un somn adânc. Şi-a dat seama cât de urât se purtase cu Noni, cum o împovărase cu treburi numai ca ea şi tata să poată munci şi că acum nici măcar nu-i mulţumise pentru tot ce făcuse. S-a ridicat de la masă şi a luat-o în braţe.

-Iartă-mă Noni!Iartă-mă te rog! Nu mi-am dat seama cât de urât m-am purtat. Eşti cea mai bună fetiţă! Iartă-mă. N-am să mai muncesc aşa de mult şi n-am să te mai pun să faci lucruri de oameni mari.

Åži uite aÅŸa , în seara de 8 martie, în familia lui Noni lucrurile au revenit la normal. PărinÅ£ii au discutat despre cum o să se schimbe. Mama a felicitat-o pe Noni de zeci de ori pentru mâncarea pe care o pregătise ÅŸi i-a spus că e „o gospodină mai bună decât mama ei”.

Noni s-a simţit din nou iubită de părinţi şi a înţeles că oamenii mari fac şi ei greşeli, mult mai mari decât ale copiilor, dar că important este să încerci să-ţi repari greşelile şi să înveţi din ele.

Şi-am încălecat pe-un cozonac

Şi v-am spus o poveste fără mac.

Share on Facebook