Archive for the ‘Povesti personalizate’ Category

boy_detective_by_thefluffyshrimp1

În prima zi a săptămânii Şcoala Altfel am fost în vizită la clasa I de la Şcoala Ita Wegman şi ne-am jucat de-a inventatorii de poveşti. Copiii şi-au desenat propriile personaje de poveste, dar au lucrat şi în echipă şi au creat o poveste colectivă foarte reuşită. Ne-am aşezat în cerc şi fiecare participant la atelierul de inventat poveşti a contribuit cu câte o propoziţie. Iată ce a ieşit după ce am dat roată de câteva ori:

A fost o dată un detectiv peşte clovn care se juca toată ziua cu peştele lui şi era foarte fericit.

Într-o zi, a primit un caz foarte important cu nişte hoţi şi a trebuit să pornească la drum ca să rezolve încurcăturile. Detectivul nostru avea un ajutor de încredere: o pisică foarte drăguţă şi deşteaptă. Hoţii pe care trebuia să-i prindă erau tocmai peste ocean, În Japonia şi eram cam greu să transporte pisica până acolo.

Detectivul peşte-clovn a intrat în laborator, şi-a aşezat peştele şi pisica în două compartimente ale unui aparat secret şi după ce a apăsat câteva butoane, peştele şi pisica s-au combinat într-o pisică de mare. Detectivul a încălecat pe pisica de mare şi a înnotat pe sub apă până la ascunzătoarea hoţilor.

Hoţii erau foarte deştepţi şi puseseră mii de capcane în jurul peşterii unde îşi aveau baza. Noroc că detectivul peşte clovn era şi mai deştept şi cu ajutorul lupei lui a reuşit să vadă toate capcanele şi să le topească cu un diamant special. Apoi, a găsit o sabie ultra performantă cu care a reuşit să-i învingă pe hoţi şi să recupereze de la ei cel mai important obiect: un lanţ magic pe care răufăcătorii îl furaseră de la o prinţesă.

Detectivul peşte-clovn era gata să se întoarcă la prinţesă cu cazul rezolvat dar o forţă magnetică ciudată l-a tras cu tot cu pisica de mare pe o altă lume. Lanţul magic l-a ferit de rechini şi de balene şi locuitorii de pe celaltă lume ar fi vrut să i-l fure ca să se păzească de toate relele. Deodată, din ocean a ieşit o regină foarte rea care a încercat să se aprpie de detectiv şi să-i smulgă lanţul fermecat. Obiectul era însă atît de puternic, încât regina s-a transformat într-o bombă şi s-a autodistrus. Valurile exploziei au fost atât de mari încât detectivul peşte-clovn şi pisica lui de mare au fost trimişi înapoi pe Pământ, direct într-un aeroport.

Detectivul s-a urcat în avion şi a ajuns direct la prinţesa care îl aştepta nerăbdătoare. Când şi-a văzut lanţul magic neatins de hoţi, prinţesa a fost atât de fericită încât s-a îndrăgostit pe loc de detectiv.

A urmat o nuntă mare, cu peşti din toate oceanele lumii şi cei doi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Dacă vreţi şi voi să vă meşteriţi propriile poveşti, vă aştept cu idei şi voie bună din 12 aprilie la Şcoala de Arte şi Maniere.

Spiriduşi şi spiriduşe (cu vârsta între 8 şi 13 ani), dacă vreţi să ne bucurăm de primăvară împreună, din 21 martie vă aştept la un atelier de născocit poveşti la Şcoala de Arte şi Maniere de la Fundaţia Calea Victoriei.

O să inventăm lumi şi personaje noi, o să citim poveşti şi o să facem o mulţime de jocuri şi de exerciţii simpatice. Cele mai frumoase idei de poveşti se ascund la voi şi mi-ar plăcea să le construim împreună.

Cursul începe pe 21 martie şi vă aşteaptă timp de cinci miercuri, de la 18:30, cu o oră şi jumătate de povestit. Înscrieri la: contact@victoriei.ro sau direct prin formular

Tematica atelierelor:

Atelier 1 – Cum intrăm în lumea poveştilor şi cine ne aşteaptă acolo?

  • Geografia poveştii- Lumi şi tărâmuri
  • Formule specifice
  • Poveştile populare
  • Personaje

Poveştile populare ascund lumi trecute, cu animale şi întâmplări fantastice pe care le cunoaştem astăzi numai pentru că străbunii noştrii au avut grijă să spună poveşti la gura sobei.

Poveştile mai noi, folosesc obiecte, situaţii şi un limbaj mai apropiat de zilele noastre, sau chiar de viitor. Într-o poveste de astăzi putem să găsim extratereştrii isteţi, maşini vorbitoare, navete spaţiale care zboară cu sirop de zmeură în rezervor.

Atelier 2 – De unde vin poveştile

Oamenii au spus dintotdeauna poveşti şi le-au transmis din generaţie în generaţie, fie prin muzică, fie prin poezie, fie prin istorisiri cu fir narativ. Charles Perrault și fraţii Grimm au ajuns la poveşti magice invitând oameni la ei acasă şi punându-i să le povestească (nobilii ştiau poveşti de la servitori, servitorii le auziseră din bătrâni şi tot aşa).

Vom discuta astfel despre poveştile clasice, despre obstacolele pe care le depăşesc personajele şi despre morala extrasă din fiecare poveste. Apoi vom căuta să găsim poveşti noi, auzite de la părinţi sau de la bunici.

Atelier 3 – Noţiuni de compoziţie şi exerciţii de scriere creativă. Jocuri cu poveşti

O poveste nu este doar despre ce s-a întâmplat ci şi despre cum povestim ce s-a întâmplat.

Copiii vor învăţa să construiască scene şi momente, în funcţie de mesajul pe care vor să-l transmită. O să inventăm poveşti cu suspans, poveşti cu emoţie sau poveşti caraghioase şi o să învăţăm să grăbim sau să potolim ritmul acţiunii.

Atelier 4 – Personajele. Cum arată cele pe care le-am mai văzut, cum imaginăm un personaj nou, numai al nostru? Dacă aş fi personaj de poveste, cum aş arăta?

Copiii vor învăţa să observe personaje reale din viaţa de zi cu zi şi să le confere puteri şi trăsături fizice speciale care să le permită să intre în lumea poveştilor.

  • Zâne
  • Spiriduşi
  • Animale fabuloase
  • Ajutoare
  • Vrăjitori
  • Zgripţuroaice
  • Muma Pădurii

Atelier 5 – Vocea unui povestitor. Motivaţii pentru a scrie

Hans Christian Andersen se adresa direct cititorilor, aproape ca un bunic care îţi spune o poveste. Învăţăm formule prin care să ne ţinem cititorii aproape şi diferite tipuri de voci.

De ce sunt importante poveştile?

Ce învăţăm din poveşti?

Ce învăţăm povestind?

Vom lucra pe texte de: Donald Bisset Gara care nu voia să stea locului, Rudyard Kipling Cum a fost scrisă prima scrisoare și Cum a fost descoperit alfabetulHans Christian Andersen – Păstoriţa şi coşarulPetre Ispirescu Sarea în bucatePoveşti nemuritoare

A fost o dată un dinozaur verde cu coada solzoasă şi labele uriaşe. Dacă nu ar fi fost un dinozaur zâmbitor şi prietenos ai fi putut foarte uşor să te sperii de el. Dino, căci aşa îl chema, era însă cel mai bun dinozaur din lume şi nu ar fi făcut vreodată rău nimănui.

Dinozaurul nostru a ieşit într-o bună zi  dintr-un ou de crocobaur şi s-a trezit pe o câmpie plină cu flori.  A alergat după nişte fluturi dar s-a plictisit repede. Se simţea tare singur aşa că s-a apucat să-şi meşterească nişte jucării ca să mai treacă timpul. A ros o bucată de copăcel şi a sfefuit-o până când a reuşit să o transforme într-o mică unealtă. Apoi a adunat un braţ de pietricele, le-a coplit în aşa fel încât să intre una într-alta şi le-a vopsit în diferite culori cu ajutorul unor petale de flori. Până să apună soarele Dino reuşise să-şi fabrice propriul lui puzzle. Obosit de atâta muncă, dinozaurul s-a cuibărit la poalele unui copac şi a aţipit.

Cum s-a lăsat seara, animalele de noapte au început să apară. Primele au fost două bufniţe albe cărora nu le-a venit  să creadă ce animal aveau în faşa ochilor.

- Tu ai mai văzut aşa ceva?!

- Mi-a povestit bunica o dată că au existat astfel de animale dar zicea că au dispărut de mult…

- Păi şi de unde o fi apărut?

- Parcă mi-a arătatşi o poză bunica…se numeaauu “dinozauri”

- Haha! Ce nume!

Auzind râsetele celor două bufniţe Dino s-a trezit buimac. Păsările au ţipat ascuţit şi s-au ascuns printre crengi.

- Staţi puţin! Nu plecaţi! Hai să ne împrietenim…Pe mine mă cheamă Dino.

Cele două bufniţe au coborât pe o creangă mai joasă şi îl priveau curioase

- De unde ai apărut?

- Nu ştiu. Am ieşit din oul ăla mare…

- Păi şi părinţii tăi unde sunt, Dino?!

- Ce înseamnă “părinţi”?

Bufniţele albe s-au înduioşat imediat. Micul dinozaur era singur pe lume şi nici nu ştia că toţi ceilalţi dinozauri au dispărut de mult de pe pământ. S-au aşezat pe umerii lui şi l-au mângâiat cu aripile. Dino se înveselise aşa că le-a propus să se joace împreună:

- Hai să vedeţi ce-am construit!E un joc cu pietricele din care poţi să formezi o imagine frumoasă cu flori şi fluturi.

Păsările priveau puzzle-ul uimite.

- Vai Dino! Dar tu eşti tare deştept! Ai făcut singur jucăria asta?

- Da, pentru că mă plictiseam…

- Extraordinar, zise una dintre bufniţe. Haideţi cu mine că am o idee!Luaţi şi jucăria asta minunată.

Cei tre prieteni au pornit la drum şi au ajuns la o căsuţă de lemn decorată cu tot felul de păpuşi şi soldăţei. Dino bătea din palme fericit.

- Ce-i aici bufniţelor? E aşa de frumos…

- Asta este o fabrică de jucării

- Serioooos?

- Da, Dino! Hai să le arătăm oamenilor jocul pe care l-ai făcut tu şi dacă ai noroc poate o să te angajeze aici la atelierul de jucării.

Zis şi făcut. Cei trei au intrat optimişti în atelierul de jucării. Oamenii au început să ţipe şi să alerge de colo-colo la vederea dinozaurului verde. Un bătrân cu ochelari pe nas s-a apropiat de Dino şi l-a privit curios.

- Ce fel de jucărie mai e şi asta?

- Un puzzle! i-a răspuns dinozaurul

- Haha! Eu credeam că tu eşti o jucărie măi băiete! Straşnic costum ai…

- Dar nu e un costum…Aşa arăt eu. Sunt un dinozaur şi am creat o jucărie cu fluturi şi flori.

Bătrânelul era gata-gata să leşine de spaimă dar bufniţele l-au apucat de umeri şi l-au aşezat pe un scaun.

- Vă rugăm să nu vă speriaţi. El este Dino prietenul nostru şi se pricepe foarte bine la creat jucării. Ne gândeam că v-ar putea ajuta aici la atelier…

- Dino ziceţi?  Bineeee, hai să vedem ce ştie să facă, a aprobat bătrânul bâlbâindu-se.

Nu credea nimic din ce vedea şi spera ca totul să fie un vis ciudat. De frică l-a lăsat totuşi pe Dino să se apropie de maşinăriile de lucru şi să creeze o jucărie. În câteva minute dinozaurul construise un castel din piese minuscule de lemn şi se pregătea să îl vopsească în culori vii.

- Ei! Bată-te să te bată de dinozaur isteţ… Eşti senzaţional!

- Vă mulţumesc domnule…

- Şi mai eşti şi politicos, râse bătrânul care deja nu se mai temea de dinozaurul cel verde.

Bufniţele zburătăceau fericite prin atelier. Se părea că Dino reuşise să-l convingă pe păpuşarul şef că este un dinozaur foarte talentat.

- Dino, vrei să-mi faci plăcerea de a deveni partenerul meu de făcut jucării?

- Bineînţeles domnule…

- Atunci dă-mi voie să îşi strâng laba asta verde şi hai să confecţionăm împreună o nouă firmă pentru atelierul nostru de jucării: DinoLand

Şi uite aşa ultimul dinozaur de pe pământ a reuşit să se angajeze la o fabrică de jucării cu ajutorul prietenelor sale bufniţe. Şi lucrează şi astăzi la tot felul de jucării minunate pe care puteţi să le vedeţi şi voi chiar aici

Şi-am încălecat pe o baghetă fermecată

Şi v-am spus o poveste adevărată.

Povestea de astăzi dragilor, nu s-a întâmplat demult de tot, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, ci s-a petrecut chiar săptămâna trecută. Apoi, nu s-a întâmplat nici pe tărâmul celălalt, nici într-un ţinut îndepărtat pe care numai zânele îl pot găsi, nici într-un colţ de pădure bine ascuns ci chiar în oraşul Bucureşti.

Se făcea că o fetiţă pe nume Maria(cea mai mică bloggeriţă depe la noi) s-a dus ca în fiecare zi în parcul din faţa blocului ei şi a aflat o veste teribilă. O femeie se pare că reuşise să cumpere o bucată sănătoasă de parc, de la blocul Mariei până la Palatul Copiilor. Toţi copiii, toţi bunicii şi toţi părinţii erau foarte îngrijoraţi în dup-amiaza aceea şi se temeau că pe locul unde astăzi se jucau în curând s-ar fi putut construi vile, sau şi mai rău zgărie nori de beton.

Maria noastră s-a înroşit în obraji aşa cum face mereu când se enervează şi şi-a spus că nu poate permite una ca asta. Păi de-abia a primit de ziua copilului o bicicletă roşie. Unde o să se mai dea cu ea? Unde o să se mai plimbe cu trotineta? Unde o să mai patineze? Unde o să mai deseneze cu cretă colorată pe asfalt? Unde o să se mai caţere în copaci? Unde o să se mai joace Ţările, Măgăruşul, fotbal, baschet şi aşa mai departe? Adulţii dădeau din umeri neputincioşi privind agitaţia copiilor profund nemulţumiţi

Era întradevăr o tragedie pentru Maria şi pentru toţi prietenii ei. Ceva trebuia făcut.

Fetiţa noastră de numai opt ani a fugit repede la calculator şi-a deschis blogul şi  s-a pus pe scris. A pus titlul “Salvarea parcului” şi a povestit întreaga tragedie invitându-şi cititorii să participe alături de ea la un protest de salvare a parcului împotriva betonării.

A plănuit totul cu ceata ei de prietenin şi au decis că se vor îmbrăca toţi în verde, că vor picta panouri şi vor face totul pentru ca locurile lor de joacă să nu fie înghiţite de maldăre de beton. Era convinsă că nu ar putea trăi fără parcul în care se joacă în fiecare zi, fără aleeile, leagănele, copacii şi ascunzişurile ei dragi.

Vecinii Mariei au fost imediat de acord că ceva trebuie făcut aşa că în scurt timp au vorbit cu toate televiziunile şi au organizat un protest în toată regula. Într-o sâmbătă dimineaţă s-au strâns peste 100 de persoane supărate pe decizia Primăriei. Maria striga şi chiuia, era convinsă că datorită protestului primarul va interzice distrugerea parcului ei căruia mai de mult îi dedicase şi o poezie:

Parcul seara e frumos
Flori de tei din pom miros.
Iarba deasă şi-nverzită,
Panseluţa înflorită
Prin desişul pomilor
Asemeni cântărilor
Ciripit de păsărele
Asemenea lunii mele.

Primarul le-a promis copiilor, părinţilor şi bunicilor că va încerca să oprească desfiinţarea bucăţii de parc. Maria nu putea însă să se joace cu promisiuni. A fost dezamăgită şi n-a prea crezut nimic din ce a auzit în dimineaţa aceea. Cu toate astea nu a renunţat la protest. Dacă pentru adulţi un parc nu înseamnă mare lucru, pentru o ceată de copii bucăţica aia de parc din apropierea casei înseamnă aproape totul.

Oamenii mari se gândesc la profit, la blocuri şi clădiri de birouri. Maria se gândeşte cu tristeţe că mama i-a promis că atunci când o să împlinească zece ani îi va cumpăra un căţel şi o va lăsa să îl plimbe în parcul de lângă casă. Fără parc sigur nu o să mai primească un căţel pentru că ar fi păcat să-l plimbe numai prin faţa blocului unde poate să fugă în faţa vreunei maşini.

Vara trecută Maria, Matei, Gabi, Paul, Yanis, Dani şi mulţi alţi copii îşi construiseră baze în copacii din Parcul Tineretului. Aveau copaci top secreţi şi poveşti pentru fiecare bucăţică de verdeaţă.

Oamenii mari au uitat cât de important poate fi un copac top-secret sau un super leagăn în care încap şi zece copii deodată.  Poate datorită acestor copii curajoşi o să-şi amintească şi o să se gândească de două ori înainte să intre cu buldozerele în copilăria şi visele lor.

Felicitări copii pentru că nu-i lăsaţi pe uitucii ăştia de adulţi să vă ia cele mai de preţ  jucării.

Şi-am încălecat pe-o învârtitoare colorată

Şi v-am spus o poveste cât se poate de adevărată.

Protestul pentru salvarea Parcului Tineretului continuă sâmbăta asta, 20 iunie, începând cu ora 10:00 în faţa Minsterului Mediului.

I-am rugat pe cei mici să-mi povestească ce-ar face dacă s-ar trezi peste noapte în funcţia de preşedinte. Mă aşteptam să citesc despre jucării, dulciuri, desene animate, vacanţe mai lungi etc. dar nu mă aşteptam ca dragii de participanţi să fie atât de minunaţi încât să se gândească la cei mai nevoiaşi decât ei.

Au fost o dată 32 de copii care se jucau de-a “Cum ar fi dacă am fi preşedinţi”.

Violeta, Alexandra şi Alesselena îşi doreau ca părinţii să poată munci în ţările natale, să nu mai fie nevoiţi să plece şi să-şi lase copiii în urmă.

Mirela şi-ar fi dorit să nu mai fie copii bolnavi pentru că ea a fost internată “şi nu a fost plăcut chiar deloc”.  Şi ar mai fi vrut să nu mai fie oameni răi.

Laura ar fi facut totul pentru “ţara noastră, România”. Ar fi scăpat de mizerie şi de hoţi, ar fi asfaltat străzile, ar fi dat curent “locuinţelor care nu au”. Ar fi făcut spitale.

Alina îşi dorea din suflet să ajute copiii bolnavi cu bani pentru operaţiile care i-ar putea face bine.

Irina ar fi mărit şi ea fondurile pentru copiii bolnavi, “ca să aibă şi ei a doua şansă la viaţă”

Loredana credea că nimeni nu se gândeşte că un copil, “fie el mic, fie el mare” are foarte multe nevoi. De aceea ar fi mărit alocaţia.

Ana- Cristina nu ar fi “amăgit lumea” . Dacă ar fi fost o “doamnă preşedinte”, ar fi construit parcuri de distracţii gratuite pentru cei mici şi s-ar fi asigurat ca toţi copiii “să aibă minimul necesar traiului”.

Simona credea că la preţurile de atunci puteai doar să priveşti jucăriile. De aceea ar fi dat tuturor copiilor jucării la fel ” să aibă şi alţii cu ce să se joace”.

Cristina v-ar fi recompensat dacă aţi  fi reciclat. Ar fi oferit adăposturi şi hrană animalelor fără stăpâni. Nu ar fi uitat nici de săraci cărora le-ar fi făcut “o viaţă mai bună”.

Şi Mircea se gândea la animale. Dacă ar fi fost preşedinte ar fi încurajat familiile cu un singur copil să adopte câte un căţel. Nu ar fi uitat însă nici de învăţământ. Ar fi înlocuit toţi profesorii care nu ştiau să vadă şi “partea pozitivă a lucrurilor”.

Laura avea o problemă cu exerciţiile cu două necunoscute. Dacă ar fi fost preşedinte i-ar fi pus pentru o zi pe toţi profesorii în bănci şi ar fi vrut să vadă dacă aceştia înţeleg că la opt ani e greu să pricepi aşa repede astfel de exerciţii. Revoluţionara noastră nu ar fi uitat-o nici pe bunica. I-ar fi mărit pensia pentru că “săraca nu are bani până la pensia următoare.”

Steluta, George, Alexandru şi Ioana s-au gândit la copiii abandonaţi în centrele de plasament. “Acolo trăiesc copii mari, fără iubirea din sânul familiei şi dragostea de părinţi.”  “Aş obliga părinţii ce îşi abandonează copiii în căminele de copii să-i viziteze.”

Nici măcar un copil nu a spus că ar fi făcut ceva direct pentru el. Cel mult ar fi dat îngheţată gratis tuturor(Dragoş), sau ar fi cumpărat biciclete pentru fraţi(Laura). Toţi vroiau spaţii verzi, parcuri imense, loc pentru sporturi, competiţii, profesori mai înţelegători, oameni mai puţin săraci, oameni mai buni, oameni care să încerce să-i înţeleagă.

Erau mici şi nu aveau strop de egosim. Aveau însă idei şi planuri măreţe, dorinţe frumoase şi inimi uriaşe.

Eu îmi scot cipilica de spiriduş în faţa lor. Voi?

Imagine preluată de pe www.felicitari.apropo.ro