Archive for the ‘Căţei’ Category

Intr-o zi, un căţeluş flămând murea de plictiseală pentru că nu avea un stăpân cu care să se joace. Pentru că era toamnă târzie şi îi era şi cam frig, s-a hotărât să părăsească butoiul care-i ţinea loc de casă şi să pornească în căutarea unui prieten.
Tot cutreierând nestingherit oraşul, Toto, căci aşa îl chema pe căţelul nostru, a văzut deodată o panteră fioroasă care alerga de mama focului. Curios din fire, s-a luat după ea. Abia putea să ţină pasul cu pantera, dar se simţea aşa de singur încât era hotărât să o urmărească şi să se împrietenască. După o fugă zdravănă, pantera a sărit brusc într-un cerc colorat care apăruse de nicăieri. Toto nu ştia că avea de a face cu un portal magic cu senzori care apărea doar când simţea că un locuitor de pe celălalt tărâm are nevoie de transport, aşa că a trecut şi el prin cercul ciudat.

De partea celaltă a portalului, un oraş înspăimântător i s-a arătat. Copacii erau uscaţi şi se mişcau ca nişte monştri, vântul bătea tare şi parcă plângea. Pantera a fugit spre o casă înfricoşătoare şi Toto a urmat-o. Uşa s-a deschis singură cu un scârţâit şi lui Toto i-au clănţănit dinţii de frică.

Cum a intrat în casă, pantera s-a făcut nevăzută şi Toto a fugit spre toaletă pentru că mai avea puţin şi făcea pe el de spaimă. Când a intrat în baie, a auzit zgomot din spatele perdeluţei de duş pictată cu cranii şi dovleci şi a încremenit. S-a uitat mai bine şi a văzut vârful unei pălării de vrăjitoare. Sub duş, vrăjitoarea cânta „Eu toamna nu dorm”. Când Toto a încercat să iasă neobservat din baie, vrăjitoarea a auzit mişcare şi şi-a dat seama că a intrat cineva în baie. Îndată s-a şi pus pe ţipat ascuţit:

-          Panteră, mişcă-ţi coada încoace şi scapă-mă de puiul ăsta neruşinat de câine care nu ştie să bată la uşă! Neruşinatule!

Bietul Toto a luat-o la fugă mâncând pământul şi nu s-a mai uitat înapoi. Cum fugea el aşa, a văzut o uşă pe care scria bucătărie şi şi-a amintit cât era de flămând. A împins uşor uşa şi a văzut o cuşcă în care un vârcolac imens mânca dovleci şi cartofi cruzi cu mare poftă. De la atâta alergat, dar şi de foame, lui Toto au început să-i curgă balele.

-          Ce te uiţi aşa nenea cuţu? L-a întrebat curios vârcolacul.

-          Mi-e foame. Îmi dai şi mie ceva de mâncare?

Vârcolacul l-a analizat, a aruncat o provire la maldărul de cartofi cruzi din cuşcă şi i-a spus:

-          Nu mă lua cu zăhărelul! Ca să-ţi dau să mănânci, trebuie să mă scoţi de aici.

Zis şi făcut. Toto era foarte ager, chiar dacă era doar un pui, şi a reuşit imediat să desfacă încuietoarea cuştii cu dinţii. Vârcolaul, văzându-se liber, i-a întins un bol cu o felie de dovleac şi doi cartofi cruzi apoi a început să danseze salsa de bucurie.

Toto a halit în doi timpi şi trei mişcări urmărindu-l amuzat pe vârcolacul dansator.

După ce a terminat mâncarea, vârcolacul l-a întrebat:

-          Ce vânt te aduce în casa asta bună de nimic, plină de funingine, vrăjitoare ascunse sub duş şi nevăstuici malefice deghizate în pantere?

-          Păi n-am avut ce să fac. Urmăream pantera, am trecut printr-un portal magic şi deodată m-am trezit aici, i-a explicat trist Toto. Dar ce spui? Pantera era de fapt o nevăstuică?

-          Da, o cheamă Maleficuţa şi e foaaarte rea. Ca să ştii şi tu, eu de fapt sunt un ştrumf şi mă cheamă Unghiuţă.

-          Pe mine mă cheamă Toto şi sunt singur pe lume…

-          Pot eu să fiu stăpânul tău dacă mă ajuţi să scap din oraşul ăsta bântuit, i-a spus Vârcolacul milos.

-          Dar cum o să te transformi la loc în ştrumf?

-          Vrăjitoarea din baie trebuie să spună cuvintele invers de la formula magică a transformării mele: „Acum tu te vei transforma într-un vârcolac şi până nu va spune cineva cuvintele magice, vei rămâne aşa! Tarabim, Tarabum! Eşti un vârcolac nebun şi miroşi a fum!”

-                 Păi atunci hai să o spionăm pe vrăjitoare şi să aflăm dacă are vreo slăbiciune cu ajutorul căreia am putea să o convingem, i-a spus Toto

Vârcolacul s-a scărpinat în cap, s-a gândit puţin şi a strigat fericit:

- Ştiu! Vrăjitoarea are un jurnal pe care îl păzeşte nevăstuica. Dacă o speriem sau o luăm la bătaie, sigur punem mâna pe jurnal şi găsim ceva bun.
Zis şi făcut. Toto şi vârcolacul au urcat tiptil la etaj unde era dormitorul vrăjitoarei şi al nevăstuicii. Maleficuţa stătea întinsă peste jurnal, dar nu dormea. Când l-a văzut pe vârcolac în pragul uşii, s-a şi transformat înapoi în panteră şi era gata de atac. Din spatele vârcolacului, a apărut şi Toto, îmbrăcat într-un costum de extraterestru pe care îl găsise într-un sertar din bucătărie.
Costumul era verde fosforescent, avea patru ochi, trei mâini şi şase picioare. Pantera nu mai văzuse niciodată o fiinţă atât de ciudată şi de strălucitoare, aşa că a fugit mâncând pământul până în pădurea de la marginea oraşului bântuit.
Vârcolacul şi Toto au au râs fericiţi şi s-au pus pe răsfoit jurnalul. După multe pagini date, au descoperit că vrăjitoarei îi era frică de Justin Bieber. Avea chiar şi nişte vrăji pe care le cânta la duş special ca să-l saboteze şi să-l facă pe cântăreţ să-şi piardă vocea. Îndată ce au aflat slăbiciunea vrăjitoarei, cei doi prieteni au scormonit în cartea de telefon inclusă la finalul jurnalului şi, la capitolul „Numere pe care să nu le apelezi niciodată!” au găsit numărul lui Bieber.
Vârcolacul a format numărul şi a aşteptat. Şi a aşteptat. Şi a aşteptat, până când s-a enervat. Exact când făcea crize şi bodogănea mai cu foc, Bieber a răspuns.
- Fira-i tu să fii! Te crezi aşa de mare şi tare că nu poţi să răspunzi unui biet vârcolac! Fiţi-ar faima de râs!
- Cine face farse la telefon? Răspunde că de nu te spun mamei şi te bate cu poşeta
Vârcolacul era aşa de nervos că s-a pus direct pe ceartă.
- Ia mai tacă-ţi fleanca nenea Bieber. Habar n-ai unde suntem!
- Ba am smartphone şi ştiu exact în ce oraş eşti.
- Dar habar n-ai în ce casă suntem, cum se ajunge aici şi cum trebuie să treci printr-un portal. Ups!
Toto îi făcea semne să nu divulge adresa, speriat că mama lui Bieber ar putea să-i bată cu poşeta.
- Şi habar n-ai că portalul este în oraşul bântuit Puncte Puncte, imediat cum treci de un butoi. Ups!
- Vârcolaculeee, a şoptit Toto stresat.
- Pardon, asta e adresa vecinilor, eu stau de fapt vizavi, lângă băcănie, a încercat vârcolacul să repare situaţia.
Bieber le-a închis telefonul şi Toto şi vârcolacul au încpeut să se gândească cum să facă să-l atragă de la vecini, în baia vrăjitoarei şi s-o forţeze să spună formula magică invers. Vârcolacul se plimba cu mâinile la spate prin tot dormitorul când dedoată a dat nas în nas cu un vrăjitor.
- Farsorilor! Cum v-aţi permis să sunaţi la majestatea mea cu freză de cowboy? A tunat vrăjitorul
Toto şi vârcolacul nu înţelegeau nimic.
- Eu sunt Bieber, dar sunt şi vrăjitor. De-aia v-am găsit şi am ajuns aşa de repede la voi.
Apoi vrăjitorul a pocnit din degete şi freza de cowboy i s-a schimbat în freză de cocoş. Asa era una dintre superputerile sale de care era cel mai mândru.
- Îţi place freza mea, căţelule?
Toto era mut de uimire şi nu putea să răspundă.
- Am decis să vă ajut pentru că vrăjitoarea este un duşman de-al meu, dar domnul vârcolac mai are de învăţat câteva maniere înainte să pună laba pe telefon…
- Atunci ajută-ne să o vrăjim pe vrăjitoare ca să spună formula magică şi să-l transforme pe vârcolac înapoi în ştrumf, l-a implorat Toto
Cei trei s-au îndreptat spre baie. Când au deschis uşa, au găsit-o din nou pe vrăjitoare cântând, dar de data asta trecuse la rock & roll. Toto şi vârcolacul s-au năpustit spre vrăjitoare şi au făcut-o să-şi scape bagheta magică chiar în mâinile vrăjiorului Bieber.
Bieber, fericit nevoie mare, a fluturat bagheta în aer şi a tunat:
- Acum tu te vei transforma în stană de piatră!
- STOP! A ţipat vârcolacul. Vrei să rămân vârcolac?! Mai întîi formula magică şi abia apoi te lupţi cu ea cum vrei matale…
Vrăjitorul întrerupse vraja iniţială, îndreptă bagheta spre vrăjitoare şi cu trei unduiri o forţă să spună formula invers.
Dintr-odată, imensul vârcolac s-a transformat într-o chestie micuţă cât trei mere, cu pielea albastră şi căciulă pe cap, care, ghiciţi ce! Era chiar un ştrumf.
- Mulţumesc vrăjitorule! De 24 de ani m-am chinuit în corpul ăsta de vârcolac mirositor şi putrezit.
În mijlocul băii apăru portalul magic, aşa că Toto şi ştrumful şi-a luat adio de la casa bântuită şi de la vrăjitoarea care tremura de frică în faţa lui Bieber. Au trecut prin portalul colorat, dar când să iasă din el pe partea cealaltă, au fost brusc aruncaţi înapoi afară.
Justin Bieber s-a dat peste cap şi s-a transformat într-o vrăjitoare a cărei imagini pâlpâia.
- Sunt o hologramă a vrăjitoarei. V-am păcălit că sunt Bieber sau alt duşman, spuse ea pâlpâind.
Toto şi ştrumful nu mai aveau de ales decât să sară la luptă, aşa că şi-au trosnit palmele şi s-au pregătit de atac,
- Fiţi atenţi aici, papă lapte, capete seci şi creiere de dovleci, m-am gândit la o chestie. Nu vreţi voi să ne împăcăm, că am cam obosit şi prea ne-am fugărit prin casa asta. Vă ajut să scăpaţi de aici şi să ajungeţi de unde aţi venit, dar să nu carecumva să vă mai întoarceţi că vă transform în şopârle gigantice şi vă înham la caleaşcă!
Şi îndată ce a spus asta, ştrumful şi Toto au fost învăluiţi într-un vârtej care i-a purtat înapoi în oraşul căţelului. S-au dezmeticit chiar lângă butoiul în care se adăpostea Toto.
- Aici dormeai tu?
- Da…zise Toto jenat
- De acum n-o să mai fii singur. O să vezi că o să construim o căsuţă frumoasă, i-a spus Ştrumful care era unul dintre cel mai pricepuţi constructori din neamul lui.
Şi de atunci cei doi sunt buni prieteni şi toată lumea din oraş îi iubeşte şi îi cheamă în vizită să spună poveşti cu vrăjitoare.

Şi-am încălecat pe-un dinte
Şi v-am spus o poveste mai puţin cuminte, dar cu multă minte!

Hai să ne amintim unde rămăsesem cu povestea fetiţei noastre mofturoase pe care părinţii au trimis-o în vacanţă la ţară. În capitolul trecut, pentru că mătuşa Prăjitură o îndopa zilnic cu kilograme de bunătăţi, Cami a noastră ajunsese să fie grasă cât un balon de carnaval. Unchiul Costache s-a îngrijorat şi s-a hotărât că ar fi timpul ca atât nepoata cât şi soţia lui să ţină o cură de slăbire şi să facă niţică mişcare. De aceea le-a pregătit pentru o excursie la cules de fructe de pădure, sus în munţi.

Înainte de a continua povestea, vreau să vă provoc la un concurs de desenat. Trimiteţi-mi pe adresa povesti

Capitolul VII: Final

Konkurs.ro - Concursuri si promotii

Moş Costache pregăteşte o excursie


sursa foto: www.naturemania.com

Pica, mătuşa Prăjitură, o cocoloşea pe Cami cum ştia ea mai bine. O lăsa să doarmă până la prânz, o îndopa cu kilograme de bunătăţi, îi spunea poveşti, o pieptăna şi îi împletea cele mai frumoase codiţe iar seara o mângâia până o lua somnul.

Cami se îngrăşase în câteva zile cât o purcică numai bună de tăiat. Se mişca din ce în ce mai greu, nu ieşea din casă…Ce mai încoace şi încolo! Era cu vreo zece kile mai grasă şi mult mai răsfăţată decât la venire. Unchiul Costache nu putea să-i spună fetiţei nici un cuvânt pentru că mătuşa se făcea foc şi pară. Pica îşi dorise copii toată viaţa dar o boală o împiedicase să îşi împlinească visul. Venirea fetiţei de la oraş era o binecuvântare pentru mătuşa Prăjitură şi nimeni nu putea să-i stea în calea fericirii.

Într-o dimineaţa însă s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aştepta. Cami s-a trezit devreme şi a ieşit afară să se spele cu apă proaspătă de izvor. Pe la picioarele ei a ţupăit o veveriţă cu coada roşie şi stufoasă. Fetiţa noastră nu văzuse veveriţe decât în desene animate aşa că a dat să alerge după animal ca să-l privească mai de-aproape. Surpiză însă! Cami avea o burtă aşa de mare că după câţiva metri alergaţi s-a prăbuşit epuizată în iarbă.

Când a ieşit mătuşa în curte şi a văzut-o aşa bolovan pe jos, a căzut  cu picioarele în sus ca un gândac şi  s-a pus pe jelit. Fetiţa a început  să plângă de necaz că nu a prins veveriţa. Unchiul Costache, speriat de zgomotul de afară a alergat să vadă ce se întâmplă.

- Ce aveţi domnule de urlaţi aşa??

- Costacheeeeeee!Costacheeeee!

- Unchiuleeeee! Îhîîiiii! Unchiuleeee!

- Pe rând oameni buni că nu înţeleg nimic! De ce jeliţi?

- Fetiţaaaaa, a strigat Pica, mătuşa Prăjitură.

- Veveriţaaaa, a plâns şi Cami.

- Păi da cât credeaţi măi că o să huzuriţi aşa printre prăjituri şi poveşti? Numai somn, mâncare, somn, mâncare! De azi înainte eu fac programul. Sunteţi la regim!Amândouă!

Mătuşa s-a oprit din plâns şi a dat să apuce de o mătură să i-o trântească unchiului pe spate.

- Culcat! a strigat Costache

- Eşti nebun? Ajută-ne să ne ridicăm şi treci la treabă. Am de gătit poale-n brâu şi vreo trei puişori fripţi.

- Nici un puişor, Pica! Uită-te la Cami! E ca un balon. De azi înainte vom mânca numai la ore fixe, porţii înjumătăţite.

- Fără deseeert? s-a smiorcăit Cami.

- Se poate? O să vedeţi ce bunătăţi vom avea pe masă şi nu ne vom îngrăşa. Desertul de azi va fi şarlotă cu fragi, mure şi afine.

- Mmm ce bun…

- Da, dar nu vom avea cum să gătim minunăţia fără să adunăm fructele.

- Păi du-te tu în grădină unchiule şi adu-le, iar eu cu mătuşa le vom spăla.

Unchiul Costache a râs mulţumit.

- Aici voiam să vă aduc mâncăcioasele mele! Nepoată, fuctele astea nu cresc laolaltă cu merele şi caisele. Cresc sus în munţii cei înalţi.

- Deci trebuie să iei autobuzul? Îţi dau eu nişte nişte bănuţi.

Unchiul era aproape exasperat dar se abţinea să nu scoată fum pe urechi. Ceva trebuia făcut.

- Nici un autobuz. Ne luăm tuţi trei raniţele în spate, câteva roşii, o bucată de brânză şi una de mămăligă, dezleg câinele cel mai mare ca să ne apere de urşi şi pornim la cules de fragi şi mure.

- Eşti nebun Costache! a oftat mătuşa din iarbă.

- Pica, vrei să avem o nepoată jucăuşă şi sănătoasă sau o purcică pe care să nu mai putem să o scoatem pe uşă din casă?Şi nu ţi-ar strica nici dumitale niţică mişcare.

Mătuşa a pufnit nervoasă dar l-a ascultat pentru că ştia că mişcarea şi aerul de munte îi vor face bine nepoatei. Cami s-a ridicat de jos, curioasă de noile planuri ale unchiului şi puţin speriată de dezlegarea dulăului cel mare.

S-au echipat cu toţii. Costache le-a dat fiecăreia câte un toiag gros ca să le ajute în pantele abrupte şi au pornit spre munţi cântând cântece haiduceşti cu gândul la fructele bine ascunse printre brazi şi la şarlota parfumată din care se vor înfrupta spre seară.

VA URMA

A fost o dată un căţel pe nume Bobiţă. Avea blana jumătate albă, jumătate neagră, un ochi mai mic şi unul mai mare, o coadă potrivită şi un mers cam strâmb.

Căţelul acesta arăta foarte caraghios dar aproape toată lumea îl iubea pentru că era foarte curat şi foarte jucăuş.

Cel mai bun prieten al lui Bobiţă era un băieţel pe nume Lucian. Lucian îl găsise pe Bobiţă într-o parcare de bloc şi îşi convinsese părinţii să îl primească la ei în curte.

Părinţii l-au plăcut de la început pe Bobiţă cel jumătate alb, jumătate negru aşa încât i-au cumpărat o cuşcă de toată frumusţea, castroane mari pentru mâncare, lesă şi mingiuţe.

Un an i-a fost suficient lui Bobiţă pentru a confisca un fotoliu de pe hol şi a se instala confortabil în el.

Ce să mai ! Era cel mai fericit căţel din oraş.

Cea mai mare plăcere a lui Bobiţă era să iasă la plimbare. Dacă pe când era mic ieşea numai împreună cu Lucian şi nu se îndepărta niciodată de lângă el, acum la aproape doi ani de existenţă căţelul nostru îşi deschidea singur poarta şi pornea în expediţii prin cartier.

Toţi vecinii îl cunoşteau. Doamna de la magazinul de animale îi servea de fiecare dată când îl vedea intrând pe uşă cele mai cărnoase oase, măcelarul îl întâmpina cu cârnaţi şi şuncă afumată, doamnele de la cofetărie îi aruncau pe sub tejghea cele mai pufoase ecleruri şi toţi câinii de pe stradă îl invidiau.

La prânz căţelul împingea poarta şi fugea până la metrou ca să îl întâmpine pe Lucian. Vânzătorii de ziare îl aşteptau şi ei cu bunătăţi şi se amuzau de fiecare dată când plimbăreţul încerca să coboare pe scările rulante.

Seara Bobiţă ieşea să ia aer curat şi se ducea într-un parc mare unde obişnuia să stea pe malul lacului şi să latre la lună împreună cu alţi căţei.

În ziua despre care vreau să vă povestesc băieţelul se hotărâse să îi cumpere un cadou frumos lui Bobiţă pentru a aniversa împlinirea a doi ani de existenţă. Părinţii i-au dat nişte bănuţi şi Lucian i-a cumpărat lui Bobiţă o zgardă de piele roşie de toată frumuseţeaşi o jucărie în formă de os.

Bobiţă nu-şi mai încăpea în blana lui jumătate albă, jumătate neagră, de fericire şi sărea ca un copil în jurul cadourilor. Lucian i-a prins zgarda cea nouă la gât, i-a dat osul şi l-a mângâiat vreo jumătate de oră. I-a promis apoi că vor merge împreună în parc mai pe seară pentru că acum trebuia să îşi termine lecţiile.

Bobiţă se gândea că este chiar cel mai fericit căţel şi nu mai putea de nerăbdare la gândul ca toţi câinii vor muri de ciudă când îi vor vedea zgarda cea nouă.

Cum era tare neastâmpărat, şi-a spus că pleacă numai 10 minute în parc să îşi plimbe zgarda cea nouă şi se întoarce înainte de a observa cineva că lipseşte. Zis şi făcut! Bobiţă a sărit cu labele pe poartă şi a pornit mândru către parc.

Până şi pisicile întorceau capul după căţelul nostru pentru că era întradevăr foarte frumos.

Fericirea lui nu a ţinut mult însă pentru că în parc luându-se cu joaca a uitat de Lucian şi s-a hârjonit cu nişte câini mai mari până când s-a înserat.

Când şi-a dat seama că s-a făcut aşa de târziu a luat-o la fugă spre casă sperând că Lucian va mai vrea să se joace cu el. Cum alerga el aşa, a remarcat că nici un câine şi nici o pisică nu mai întorceau capul după el ca la dus. S-a oprit şi s-a uitat într-o baltă să vadă dacă s-a murdărit şi a încremenit: zgarda lui roşie şi frumoasă nu mai era la gât!

„Repede, repede înapoi în parc să o caut!”

Din păcate în parc era întuneric şi oricât a adulmecat Bobiţă cu botul lui jumătate alb, jumătate negru, zgarda nu era nicăieri.

Supărat, cu coada între picioare şi capul în jos s-a întors spre casă.

La poartă cine credeţi că îl aştepta? Lucian cu zgarda roşie în mână.

- „ Crezi că nu ştiam măi Bobiţă că o să fugi repede în parc să te dai mare în faţa tuturor câinilor?”

Căţelul începuse să dea timid din coadă şi nu înţelegea unde îi găsise Lucian zgarda.

- „ Am văzut că ai dispărut şi am venit după tine în parc. Pe prima alee am văzut zgarda aruncată şi mi-am dat seama că te-ai luat la harţă cu nişte căţei…”

Bobiţă i-a sărit în braţe fericit, lătrând şi lingându-l întruna pe mâini, pe faţă şi pe unde mai apuca.

Lucian a început să râdă, i-a prins zgarda la loc căţelului şi şi-a spus ca pentru el: „Ce-o înţelege Bobiţă din tot ce i-am povestit eu…?!”

Bobiţă însă înţelesese tot şi acum era convins că este cel mai fericit căţel din lume pentru că Lucian îi era cu adevărat prieten.

Ştiţi voi dragii mei cum se spune: „Câinele este cel mai bun prieten al omului”, dar lucrurile nu ar sta aşa dacă noi oamenii nu am îndrăgi animalele şi nu am avea grijă de ele ca de nişte adevăraţi prieteni.

De la isprava cu zgarda buclucaşă Bobiţă nu mai dispare cu zilele în parc şi are grijă tot timpul ca înainte să plece în expediţiile lui să treacă întâi pe la Lucian prin cameră şi să îi sară în braţe, întrebându-l parcă dacă n-ar vrea să îl însoţească.

Demult de tot, pe când animalele abia fuseseră domesticite, şoarecii şi pisicile trăiau în armonie. Nu era nici vorbă de ceartă şi alergătură între aceste animale şi nimeni nu s-ar fi gândit că lucrurile vor sta cu totul altfel.

Pisicile să prindă şoareci? Nici pomeneală! Mâncau impreună, dormeau împreună, se jucau şi se plimbau cât era ziua de lungă.

Toţi câinii erau invidioşi pe această prietenie dar se mulţumeau cu atenţia deosebită pe care o primeau din partea oamenilor. Câinii aveau voie să doarmă la intrarea în case şi chiar la căldură pe timp de iarnă, erau răsfătati cu mâncarea cea mai bună şi preţuiţi pentru calităţile lor deosebite de paznici.

Pisicile în schimb dormeau pe unde apucau şi se mulţumeau cu resturile de la masa câinilor. Oamenii încă nu descoperiseră la ce le-ar putea folosi o pisică şi de multe ori le alungau de prin curţile lor.

Şoriceii nu-si bateau capul cu oamenii şi furau mâncare de oriunde apucau, lucrând umăr la umăr cu pisicuţele.

Toate astea s-au schimbat într-o bună zi când un copil care se juca la soare, a zărit un pui de pisică. I s-a parut un animal foarte drăgălaş şi a început să-l strige. Pisica s-a apropiat timid şi încet-încet s-a lăsat mângâiată. Copilul râdea fericit şi mângâia pisoiul pe toate părţile. Animalul nu înţelegea prea bine ce i se intâmpla dar s-a surprins torcând şi răsucindu-se de placere exact aşa cum făcea când bea lapte de la mama lui.

Toata curtea părea că înnebunise. Câinii mârâiau furioşi, şoriceii se ascundeau prin colţuri şi vorbeau indignaţi despre trădare şi celelalte pisici se apropiau speriate dar curioase.

De la atâta zgomot tatăl copilului s-a oprit din treabă şi a ieşit afară să vadă ce se întâmpla. A încercat să gonească puiul de pisică dar copilul a început să plângă şi l-a strâns tare în braţe. Înduioşat, tatăl a hotărât că va primi pisica în casă, dar că o va alunga imediat dacă se va ţine de năzbâtii şi stricăciuni.

Pisoiul era în culmea fericirii. Dormea la căldură, era alintat în fiecare zi şi primea aceeaşi mâncare pe care o primeau şi dulăii de pază.

Toată şoricimea părea însă că luase foc şi vechea prietenie fusese deja uitată. Pisicile nu mai erau primite la masa şoarecilor şi se organiza o adevarată revoltă pentru a-l alunga pe pisoi din casă.

Un şoarece mai gras a avut ideea să strice toată mâncarea din casă, pe când dormeau toţi şi să presare frimituri şi resturi în dreptul culcuşului pisoiului.

Planul său a funcţionat perfect. În dimineaţa următoare când oamenii au văzut paguba, au fost convinşi că pisoiul era responsabil şi l-au aruncat înapoi afară.

Toţi şobolanii şi şoriceii se tăvăleau prin praf de râs iar pisicile mai bătrâne bombăneau: “Aşa-i trebuie! Dacă nu şi-a văzut lungul cozii! Ce-a căutat sa doarmă cu oamenii?!”

Puiul de pisică nu s-a lăsat însa şi s-a jurat că se va răzbuna pe sabotori.

În seara aceea a fost convocată o şedinţă pisicească secretă şi pisoiul le-a povestit tuturor cât de frumos era în casa oamenilor, ce mâncare primea, unde dormea şi cât de răsfăţat era tot timpul. Toate pisicile au strigat că vor şi ele să locuiască în case şi că s-au săturat să mănânce resturile şoarecilor şi ale câinilor. Atât i-a trebuit pisoiului pentru a da naştere unei adevărate revoluţii.

Din noaptea aceea a început alergătura şoarecilor şi alungarea lor din curţile oamenilor. Îi vânau prin cămări, prin bucătării, prin coteţele găinilor şi apoi îi adunau pe toţi în faţa caselor. Nici o pisică nu s-a mai gândit să se joace cu un şoarece şi nici un şoarece nu şi-a mai împărţit prada cu o pisică. Se purta un adevărat război.

Oamenii au fost atât de fericiţi să scape de prădători încât pisicile şi-au câştigat astfel dreptul de a sta în casă, cu condiţia să prindă şoareci şi să toarcă frumos.

Şi uite aşa dragii mei, şoarecii şi pisicile s-au certat definitiv şi au ajuns din prieteni, duşmani.

Şi-am încălecat pe-un pisoi,

Plin cu poveşti, numai pentru voi!