Hai să ne amintim unde rămăsesem cu povestea fetiţei noastre mofturoase pe care părinţii au trimis-o în vacanţă la ţară. În capitolul trecut, pentru că mătuşa Prăjitură o îndopa zilnic cu kilograme de bunătăţi, Cami a noastră ajunsese să fie grasă cât un balon de carnaval. Unchiul Costache s-a îngrijorat şi s-a hotărât că ar fi timpul ca atât nepoata cât şi soţia lui să ţină o cură de slăbire şi să facă niţică mişcare. De aceea le-a pregătit pentru o excursie la cules de fructe de pădure, sus în munţi.

Înainte de a continua povestea, vreau să vă provoc la un concurs de desenat. Trimiteţi-mi pe adresa povesti@zapacita.ro desene cu personajele voastre preferate din această poveste de vacanţă şi vă veţi trezi acasă cu nişte premii surpriză. Desenaţi-o pe Cami, pe mătuşă, pe unchiul Costache, pe părinţii fetiţei, căsuţa de la ţară etc. Nu uitaţi să vă semnaţi cu numele complet şi adresa poştală la care vreţi să primiţi surpiza. Şi acum la drum!

Ceata noastră de drumeţi a înaintat la început tare anevoios datorită greutăţii excesive la care ajunseseră mătuşa Prăjitură şi Cami. După câteva ore, afundându-se în pădurea răcoroasă, cele două au început să meargă mai vioi, să cânte şi să se minuneze de frumuseţile care le înconjurau. Dulăul cel mare alerga după fluturi, unchiul Costache culegea ciuperci şi fructe de pădure. Toţi se simţeau mai veseli şi mai plini de viaţă ca oricând.

- Unchiule ce se vede pe stânca aia de deasupra lacului?

- Du-te pân acolo şi vezi nepoată!

- E departe, Costache, să nu se lovească mititica…a sărit cu gura mătuşa Prăjitură.

- Iar o luam de la cap? Vreţi să slăbiţi şi să ţopăiţi pe munţii ăştia sau vreţi să vă car în spate?

- Hai mătuşă să vedem ce-i acolo. Parcă e un animal…a insistat Cami şi mătuşa s-a înduplecat.

Cele două au pornit către lacul care se vedea în zare, lăsându-i pe unchi şi dulău să le supravegheze de la distanţă. Mătuşa răsufla din greu dar începuse deja să se subţieze. Când au ajuns la stânca colţuroasă, Cami era aproape la fel de slăbuţă ca atunci când sosise de la oraş. Dintr-o săritură s-a prins de stâncă şi a început să e escaladeze.Când a ajuns într-un loc căptuşit cu muşchi verde şi mătăsos, s-a aşezat să-şi tragă sufletul.

- Ia uite mătuşă unde m-am cocoţaaaaat!

-Sssst! Cami, stai liniştită şi uită-te puţin mai la dreapta!E o capră neagră…i-a şoptit emoţionată mătuşa.

Cami privea animalul extrem de graţios şi nu-i venea să creadă ce vede. Capra neagră ţopăia din stâncă în stâncă cu uşurimea unei balerine. În câteva secunde a ajuns lângă fetiţă şi a început să îşi frece botul cald de mâinile ei. Mătuşii îi dăduseră lacrimile şi a spus ca pentru ea: “Uitasem ce frumuseţi se ascundeau în munţii ăştia. M-am îngropat în mâncare ca o neştiutoare…De-acum însă am să mă plimb cu Costache măcar o dată pe săptămână.”

Drumeţii noştri s-au întors acasă la lăsarea serii, cu raniţele doldora de zmeură,afine, mure şi ciuperci uriaşe. Unchiul Costache adunase şi muguri de brad din care mătuşa a făcut un sirop răcoritor şi bun cât cei doi s-au spălat şi au dat de mâncare la animale. Apoi Cami a tocat mărunt pălăriile de ciuperci şi a ajutat-o pe mătuşă la pregătirea unei ciulamale cu mămăliguţă de toată isprava. Au mâncat fericiţi, povestindu-şi unul altuia câte minunăţii au văzut în excursie. Erau aşa de obosiţi încât au decis să pregătească şarlota cu fructe a doua zi de dimineaţă.

Cami a adormit visând cărari înguste şi pături de muşchi parfumat. Se făcea că era înconjurată de iepuraşi pufoşi care-i mâncau din palme, de căprioare delicate cărora le dădea cuburi de zahăr, de moş Costache care în vis arăta ca Moş Crăciun şi de mătuşa Prăjitură, frumoasă , cu părul lung şi blond, ca de prinţesă. N-ar mai fi plecat de la ţară niciodată şi de-abia aştepta să le propună părinţilor să se mute şi ei la căsuţa dintre munţi.

VA URMA

Share on Facebook

Moş Costache pregăteşte o excursie

sursa foto: www.naturemania.com

Pica, mătuşa Prăjitură, o cocoloşea pe Cami cum ştia ea mai bine. O lăsa să doarmă până la prânz, o îndopa cu kilograme de bunătăţi, îi spunea poveşti, o pieptăna şi îi împletea cele mai frumoase codiţe iar seara o mângâia până o lua somnul.

Cami se îngrăşase în câteva zile cât o purcică numai bună de tăiat. Se mişca din ce în ce mai greu, nu ieşea din casă…Ce mai încoace şi încolo! Era cu vreo zece kile mai grasă şi mult mai răsfăţată decât la venire. Unchiul Costache nu putea să-i spună fetiţei nici un cuvânt pentru că mătuşa se făcea foc şi pară. Pica îşi dorise copii toată viaţa dar o boală o împiedicase să îşi împlinească visul. Venirea fetiţei de la oraş era o binecuvântare pentru mătuşa Prăjitură şi nimeni nu putea să-i stea în calea fericirii.

Într-o dimineaţa însă s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aştepta. Cami s-a trezit devreme şi a ieşit afară să se spele cu apă proaspătă de izvor. Pe la picioarele ei a ţupăit o veveriţă cu coada roşie şi stufoasă. Fetiţa noastră nu văzuse veveriţe decât în desene animate aşa că a dat să alerge după animal ca să-l privească mai de-aproape. Surpiză însă! Cami avea o burtă aşa de mare că după câţiva metri alergaţi s-a prăbuşit epuizată în iarbă.

Când a ieşit mătuşa în curte şi a văzut-o aşa bolovan pe jos, a căzut  cu picioarele în sus ca un gândac şi  s-a pus pe jelit. Fetiţa a început  să plângă de necaz că nu a prins veveriţa. Unchiul Costache, speriat de zgomotul de afară a alergat să vadă ce se întâmplă.

- Ce aveţi domnule de urlaţi aşa??

- Costacheeeeeee!Costacheeeee!

- Unchiuleeeee! Îhîîiiii! Unchiuleeee!

- Pe rând oameni buni că nu înţeleg nimic! De ce jeliţi?

- Fetiţaaaaa, a strigat Pica, mătuşa Prăjitură.

- Veveriţaaaa, a plâns şi Cami.

- Păi da cât credeaţi măi că o să huzuriţi aşa printre prăjituri şi poveşti? Numai somn, mâncare, somn, mâncare! De azi înainte eu fac programul. Sunteţi la regim!Amândouă!

Mătuşa s-a oprit din plâns şi a dat să apuce de o mătură să i-o trântească unchiului pe spate.

- Culcat! a strigat Costache

- Eşti nebun? Ajută-ne să ne ridicăm şi treci la treabă. Am de gătit poale-n brâu şi vreo trei puişori fripţi.

- Nici un puişor, Pica! Uită-te la Cami! E ca un balon. De azi înainte vom mânca numai la ore fixe, porţii înjumătăţite.

- Fără deseeert? s-a smiorcăit Cami.

- Se poate? O să vedeţi ce bunătăţi vom avea pe masă şi nu ne vom îngrăşa. Desertul de azi va fi şarlotă cu fragi, mure şi afine.

- Mmm ce bun…

- Da, dar nu vom avea cum să gătim minunăţia fără să adunăm fructele.

- Păi du-te tu în grădină unchiule şi adu-le, iar eu cu mătuşa le vom spăla.

Unchiul Costache a râs mulţumit.

- Aici voiam să vă aduc mâncăcioasele mele! Nepoată, fuctele astea nu cresc laolaltă cu merele şi caisele. Cresc sus în munţii cei înalţi.

- Deci trebuie să iei autobuzul? Îţi dau eu nişte nişte bănuţi.

Unchiul era aproape exasperat dar se abţinea să nu scoată fum pe urechi. Ceva trebuia făcut.

- Nici un autobuz. Ne luăm tuţi trei raniţele în spate, câteva roşii, o bucată de brânză şi una de mămăligă, dezleg câinele cel mai mare ca să ne apere de urşi şi pornim la cules de fragi şi mure.

- Eşti nebun Costache! a oftat mătuşa din iarbă.

- Pica, vrei să avem o nepoată jucăuşă şi sănătoasă sau o purcică pe care să nu mai putem să o scoatem pe uşă din casă?Şi nu ţi-ar strica nici dumitale niţică mişcare.

Mătuşa a pufnit nervoasă dar l-a ascultat pentru că ştia că mişcarea şi aerul de munte îi vor face bine nepoatei. Cami s-a ridicat de jos, curioasă de noile planuri ale unchiului şi puţin speriată de dezlegarea dulăului cel mare.

S-au echipat cu toţii. Costache le-a dat fiecăreia câte un toiag gros ca să le ajute în pantele abrupte şi au pornit spre munţi cântând cântece haiduceşti cu gândul la fructele bine ascunse printre brazi şi la şarlota parfumată din care se vor înfrupta spre seară.

VA URMA

Share on Facebook

A fost o dată un căţel pe nume Bobiţă. Avea blana jumătate albă, jumătate neagră, un ochi mai mic şi unul mai mare, o coadă potrivită şi un mers cam strâmb.

Căţelul acesta arăta foarte caraghios dar aproape toată lumea îl iubea pentru că era foarte curat şi foarte jucăuş.

Cel mai bun prieten al lui Bobiţă era un băieţel pe nume Lucian. Lucian îl găsise pe Bobiţă într-o parcare de bloc şi îşi convinsese părinţii să îl primească la ei în curte.

Părinţii l-au plăcut de la început pe Bobiţă cel jumătate alb, jumătate negru aşa încât i-au cumpărat o cuşcă de toată frumusţea, castroane mari pentru mâncare, lesă şi mingiuţe.

Un an i-a fost suficient lui Bobiţă pentru a confisca un fotoliu de pe hol şi a se instala confortabil în el.

Ce să mai ! Era cel mai fericit căţel din oraş.

Cea mai mare plăcere a lui Bobiţă era să iasă la plimbare. Dacă pe când era mic ieşea numai împreună cu Lucian şi nu se îndepărta niciodată de lângă el, acum la aproape doi ani de existenţă căţelul nostru îşi deschidea singur poarta şi pornea în expediţii prin cartier.

Toţi vecinii îl cunoşteau. Doamna de la magazinul de animale îi servea de fiecare dată când îl vedea intrând pe uşă cele mai cărnoase oase, măcelarul îl întâmpina cu cârnaţi şi şuncă afumată, doamnele de la cofetărie îi aruncau pe sub tejghea cele mai pufoase ecleruri şi toţi câinii de pe stradă îl invidiau.

La prânz căţelul împingea poarta şi fugea până la metrou ca să îl întâmpine pe Lucian. Vânzătorii de ziare îl aşteptau şi ei cu bunătăţi şi se amuzau de fiecare dată când plimbăreţul încerca să coboare pe scările rulante.

Seara Bobiţă ieşea să ia aer curat şi se ducea într-un parc mare unde obişnuia să stea pe malul lacului şi să latre la lună împreună cu alţi căţei.

În ziua despre care vreau să vă povestesc băieţelul se hotărâse să îi cumpere un cadou frumos lui Bobiţă pentru a aniversa împlinirea a doi ani de existenţă. Părinţii i-au dat nişte bănuţi şi Lucian i-a cumpărat lui Bobiţă o zgardă de piele roşie de toată frumuseţeaşi o jucărie în formă de os.

Bobiţă nu-şi mai încăpea în blana lui jumătate albă, jumătate neagră, de fericire şi sărea ca un copil în jurul cadourilor. Lucian i-a prins zgarda cea nouă la gât, i-a dat osul şi l-a mângâiat vreo jumătate de oră. I-a promis apoi că vor merge împreună în parc mai pe seară pentru că acum trebuia să îşi termine lecţiile.

Bobiţă se gândea că este chiar cel mai fericit căţel şi nu mai putea de nerăbdare la gândul ca toţi câinii vor muri de ciudă când îi vor vedea zgarda cea nouă.

Cum era tare neastâmpărat, şi-a spus că pleacă numai 10 minute în parc să îşi plimbe zgarda cea nouă şi se întoarce înainte de a observa cineva că lipseşte. Zis şi făcut! Bobiţă a sărit cu labele pe poartă şi a pornit mândru către parc.

Până şi pisicile întorceau capul după căţelul nostru pentru că era întradevăr foarte frumos.

Fericirea lui nu a ţinut mult însă pentru că în parc luându-se cu joaca a uitat de Lucian şi s-a hârjonit cu nişte câini mai mari până când s-a înserat.

Când şi-a dat seama că s-a făcut aşa de târziu a luat-o la fugă spre casă sperând că Lucian va mai vrea să se joace cu el. Cum alerga el aşa, a remarcat că nici un câine şi nici o pisică nu mai întorceau capul după el ca la dus. S-a oprit şi s-a uitat într-o baltă să vadă dacă s-a murdărit şi a încremenit: zgarda lui roşie şi frumoasă nu mai era la gât!

„Repede, repede înapoi în parc să o caut!”

Din păcate în parc era întuneric şi oricât a adulmecat Bobiţă cu botul lui jumătate alb, jumătate negru, zgarda nu era nicăieri.

Supărat, cu coada între picioare şi capul în jos s-a întors spre casă.

La poartă cine credeţi că îl aştepta? Lucian cu zgarda roşie în mână.

- „ Crezi că nu ştiam măi Bobiţă că o să fugi repede în parc să te dai mare în faţa tuturor câinilor?”

Căţelul începuse să dea timid din coadă şi nu înţelegea unde îi găsise Lucian zgarda.

- „ Am văzut că ai dispărut şi am venit după tine în parc. Pe prima alee am văzut zgarda aruncată şi mi-am dat seama că te-ai luat la harţă cu nişte căţei…”

Bobiţă i-a sărit în braţe fericit, lătrând şi lingându-l întruna pe mâini, pe faţă şi pe unde mai apuca.

Lucian a început să râdă, i-a prins zgarda la loc căţelului şi şi-a spus ca pentru el: „Ce-o înţelege Bobiţă din tot ce i-am povestit eu…?!”

Bobiţă însă înţelesese tot şi acum era convins că este cel mai fericit căţel din lume pentru că Lucian îi era cu adevărat prieten.

Ştiţi voi dragii mei cum se spune: „Câinele este cel mai bun prieten al omului”, dar lucrurile nu ar sta aşa dacă noi oamenii nu am îndrăgi animalele şi nu am avea grijă de ele ca de nişte adevăraţi prieteni.

De la isprava cu zgarda buclucaşă Bobiţă nu mai dispare cu zilele în parc şi are grijă tot timpul ca înainte să plece în expediţiile lui să treacă întâi pe la Lucian prin cameră şi să îi sară în braţe, întrebându-l parcă dacă n-ar vrea să îl însoţească.

Share on Facebook

Demult de tot, pe când animalele abia fuseseră domesticite, şoarecii şi pisicile trăiau în armonie. Nu era nici vorbă de ceartă şi alergătură între aceste animale şi nimeni nu s-ar fi gândit că lucrurile vor sta cu totul altfel.

Pisicile să prindă şoareci? Nici pomeneală! Mâncau impreună, dormeau împreună, se jucau şi se plimbau cât era ziua de lungă.

Toţi câinii erau invidioşi pe această prietenie dar se mulţumeau cu atenţia deosebită pe care o primeau din partea oamenilor. Câinii aveau voie să doarmă la intrarea în case şi chiar la căldură pe timp de iarnă, erau răsfătati cu mâncarea cea mai bună şi preţuiţi pentru calităţile lor deosebite de paznici.

Pisicile în schimb dormeau pe unde apucau şi se mulţumeau cu resturile de la masa câinilor. Oamenii încă nu descoperiseră la ce le-ar putea folosi o pisică şi de multe ori le alungau de prin curţile lor.

Şoriceii nu-si bateau capul cu oamenii şi furau mâncare de oriunde apucau, lucrând umăr la umăr cu pisicuţele.

Toate astea s-au schimbat într-o bună zi când un copil care se juca la soare, a zărit un pui de pisică. I s-a parut un animal foarte drăgălaş şi a început să-l strige. Pisica s-a apropiat timid şi încet-încet s-a lăsat mângâiată. Copilul râdea fericit şi mângâia pisoiul pe toate părţile. Animalul nu înţelegea prea bine ce i se intâmpla dar s-a surprins torcând şi răsucindu-se de placere exact aşa cum făcea când bea lapte de la mama lui.

Toata curtea părea că înnebunise. Câinii mârâiau furioşi, şoriceii se ascundeau prin colţuri şi vorbeau indignaţi despre trădare şi celelalte pisici se apropiau speriate dar curioase.

De la atâta zgomot tatăl copilului s-a oprit din treabă şi a ieşit afară să vadă ce se întâmpla. A încercat să gonească puiul de pisică dar copilul a început să plângă şi l-a strâns tare în braţe. Înduioşat, tatăl a hotărât că va primi pisica în casă, dar că o va alunga imediat dacă se va ţine de năzbâtii şi stricăciuni.

Pisoiul era în culmea fericirii. Dormea la căldură, era alintat în fiecare zi şi primea aceeaşi mâncare pe care o primeau şi dulăii de pază.

Toată şoricimea părea însă că luase foc şi vechea prietenie fusese deja uitată. Pisicile nu mai erau primite la masa şoarecilor şi se organiza o adevarată revoltă pentru a-l alunga pe pisoi din casă.

Un şoarece mai gras a avut ideea să strice toată mâncarea din casă, pe când dormeau toţi şi să presare frimituri şi resturi în dreptul culcuşului pisoiului.

Planul său a funcţionat perfect. În dimineaţa următoare când oamenii au văzut paguba, au fost convinşi că pisoiul era responsabil şi l-au aruncat înapoi afară.

Toţi şobolanii şi şoriceii se tăvăleau prin praf de râs iar pisicile mai bătrâne bombăneau: “Aşa-i trebuie! Dacă nu şi-a văzut lungul cozii! Ce-a căutat sa doarmă cu oamenii?!”

Puiul de pisică nu s-a lăsat însa şi s-a jurat că se va răzbuna pe sabotori.

În seara aceea a fost convocată o şedinţă pisicească secretă şi pisoiul le-a povestit tuturor cât de frumos era în casa oamenilor, ce mâncare primea, unde dormea şi cât de răsfăţat era tot timpul. Toate pisicile au strigat că vor şi ele să locuiască în case şi că s-au săturat să mănânce resturile şoarecilor şi ale câinilor. Atât i-a trebuit pisoiului pentru a da naştere unei adevărate revoluţii.

Din noaptea aceea a început alergătura şoarecilor şi alungarea lor din curţile oamenilor. Îi vânau prin cămări, prin bucătării, prin coteţele găinilor şi apoi îi adunau pe toţi în faţa caselor. Nici o pisică nu s-a mai gândit să se joace cu un şoarece şi nici un şoarece nu şi-a mai împărţit prada cu o pisică. Se purta un adevărat război.

Oamenii au fost atât de fericiţi să scape de prădători încât pisicile şi-au câştigat astfel dreptul de a sta în casă, cu condiţia să prindă şoareci şi să toarcă frumos.

Şi uite aşa dragii mei, şoarecii şi pisicile s-au certat definitiv şi au ajuns din prieteni, duşmani.

Şi-am încălecat pe-un pisoi,

Plin cu poveşti, numai pentru voi!

Share on Facebook