Poveştile zăpăcitei

Cu ocazia Zilei Mamei, lansez  PRIMUL CONCURS ZĂPĂCIT!!!

Primii 5 copii care îmi vor trimite pe adresa de mail povesti@zapacita.ro câte o poveste despre mama lor, vor primi în dar câte o revistă Lilliput, un cd “Cu drag mămicilor” şi o surpriză de la mine.

Aşadar de astăzi 26 februarie aveţi timp până joi 5 martie să-mi trimiteţi poveşti despre mămicile voastre.

Voi anunţa câştigătorii vineri 6 martie şi voi trimite premiile către voi cât de repede posibil.

Dacă veniţi la spectacolul Lilliput de sâmbătă 7 martie o să vă dau premiile personal

Vă daţi seama ce mândre şi fericite vor fi mămicile voastre când vă vor citi poveştile?

Hai să le facem împreună o supriză frumoasă de ziua lor!

Vă pup şi de-abia aştept să citesc poveştile voastre!

Succes!

Share on Facebook

Dacă vreţi să facem cunoştinţă,  vă aştept pe 7 martie la City Mall să sărbătorim Ziua Mamei împreună.

Revista Lilliput, Centrul Cultural Nicolae Balcescu şi Primaria sectorului 4 au organizat pentru voi şi mămicile voastre un spectacol de excepţie: “Cu drag mămicilor“.

O să cântăm, o să dansăm, o să ne pictăm pe faţă şi o să modelăm baloane.

Toate mămicile vor primi în dar albumul  “Cu drag mămicilor” şi flori din partea primarului Piedone.

De-abia aştept să ne vedem dragilor!

Nu uitaţi! Ne întâlnim la 10:00 dimineaţa, la City Mall, sâmbătă pe 7 martie!

Parteneri: Radio Itsy Bitsy, Şapte Seri, Compact

Share on Facebook

A fost o dată, dragii mei, un oraş foarte trist şi foarte aglomerat. În oraşul acesta erau milioane de maşini, camioane, autobuze, tractoare, blocuri până la nori şi un singur copac.

În afară de acest copăcel, oraşul nostru nu mai avea nici o bucăţică de iarbă, nici un tufiş, nici o floare, nici o frunză. Copăcelul nu era foarte înalt şi se afla între patru blocuri zgârie nori. Din această cauză soarele nu ajungea la el mai deloc, şi îşi strâmbase tulpina în fel şi chip ca să poată prinde câteva raze calde din când în când.

Oamenii mari nici nu ştiau că mai exista un copac în oraşul lor pentru că dacă ar fi ştiut cu siguranţă l-ar fi tăiat ca să construiască ceva în locul lui. Singurii care ştiau că un copac vieţuieşte în oraşul lor erau copiii de la o şcoală din apropiere.

Toţi copiii care stăteau aproape de acest copăcel se întâlneau în faţa lui în fiecare zi şi stăteau la poveşti sub coroana lui mică. Uneori se căţărau pe crengile lui de copil, dar nu foarte des pentru că le era teamă că o să-l rupă. Copacul era secretul lor şi nu povesteau niciodată nimănui de locul lor de joacă.

Ceata aceasta de copii despre care vă povestesc era privita cu mirare de ceilalţi copii şi părinţi. Toţi aveau obrajii roşii, toţi erau vioi şi isteţi, pe când ceilalţi copii care nu ştiau de minunea verde ce se acundea în oraşul lor, erau palizi, somnoroşi si deloc jucăuşi.

Copăcelul misterios îi atrăgea pe cei mici zi de zi ca prin minune. Când bătea vântul, foşnetul frunzelor îi invita să se aşeze în jurul lui şi să inventeze cele mai frumoase poveşti.

Erau cam 30 de copii povestitori şi o fetiţă care transcria tot ce se povestea. De mai bine de doi ani se întâlneau cu toţii acolo şi deja strânseseră 5 volume groase cu poveşti felurite. Când era soare copiii noştri se băteau cu apă şi stropeau bine şi copăcelul ca nu cumva să-i fie prea cald. Când ningea, făceau oameni de zapada şi sculpturi din gheaţă la poalele lui, ba chiar îi atârnau fulare şi mânuşi pe crengi ca să nu-i fie frig. Când venea toamna, culorile îi fascinau pe prietenii copacului. Îi spuneau poveşti şi îl asigurau că o să-i crească alte frunze mai frumoase decat cele căzute. Strângeau toate frunzele uscate şi le pictau, le presau şi le păstrau cu grija.

Într-o zi toridă de vară, la poalele copăcelului nostru s-au oprit trei bărbaţi cu costume negre şi o maşină lucioasă. Copăcelul a început să tremure cu toate că nu se simţea nici o adiere de vânt şi copiii au fugit să se ascundă, uitând să strângă volumele lor de poveşti şi colajele cu frunze. Bărbaţii discutau aprins, dar copiii nu înţelegeau foarte bine despre ce e vorba. Copăcelul însă auzea tot. Cei trei făceau măsurători şi discutau despre două locuri de parcare.

Se părea că venise sfârşitul pentru ultimul copac din oraş. Totuşi să nu uităm că o poveste poate muta munţii din loc. Aşa a şi fost pentru ultimul copac din oraş. Unul dintre bărbaţi a remarcat volumele groase lăsate împrăştiate la rădăcina copăcelului şi ca şi cum ar fi fost vrăjit s-a aşezat la umbră şi a început să citească cu voce tare. Ceilalţi doi oameni s-au aşezat lângă el şi au ascultat fascinaţi poveştile copiilor. Copăcelul era plin de speranţă şi îi mângâia uşor pe umeri şi creştete cu frunzele lui mici şi lucioase.

Copiii au ieşit din ascunzătoare şi îngrijoraţi au început să strige la cei trei: „Ce faceţi cu poveştile noastre?! Ce faceţi la copacul nostru?!”. Bărbaţii au tresarit şi au rămas uimiţi la vederea autorilor celor mai frumoase poveşti pe care le citiseră vreodată.

Care credeţi că a fost urmarea acestei întâlniri neaşteptate? Cei trei oameni la costum erau angajaţii uneia dintre cele mai importante edituri din oraş, editură ce-şi avea sediul într-unul dintre cele patru blocuri zgârie nori care străjuiau copăcelul. Le-au spus copiilor că nu se va întâmpla nimic cu copăcelul lor, ba mai mult că vor mai sădi unul lângă el ca să nu mai fie singur seara şi în plus că vor invita toţi copiii din oraş să le asculte poveştile nemaipomenite.

La scurtă vreme, povestile celor mici au devenit foarte cunoscute şi oameni din toată lumea veneau în oraşul lor ca să admire copăcelul şi să citească poveşti la umbra lui. Cei trei bărbaţi în costum au început să militeze pentru plantarea cât mai multor copăcei în oraş şi în câteva luni au reuşit să planteze câteva sute.

Aşadar dragii mei, cel mai important lucru pe care-l poate spune un copac, este o poveste. Ascultaţi cu atenţie foşnetul frunzelor, pârâitul crengilor, priviţi la scoarţa copăceilor din jur şi imaginaţi-vă ce poveste v-ar spune…Dacă nu găsiţi nici un copăcel pe lângă voi atunci cu siguranţă ar trebui sa plantaţi unul şi să-l lăsaţi să vă spună cât mai multe poveşti.

Share on Facebook

Pentru că aţi fost cuminţi, iată şi varianta audio a poveştii Şoarecele şi pisica

Nu uitaţi că dacă aveţi vreo idee de poveste, preferinţe pentru anumite personaje, sugestii sau reclamaţii vă aştept cu drag să-mi scrieţi

Share on Facebook

A fost o dată, într-o galaxie îndepărtată o stea foarte mică. Pe cât de micuţă era pe-atât de strălucitoare; şi pe cât de frumoasă, pe atât de singură. Steaua despre care vreau să vă povestesc era singură pentru că nu avea cu cine să vorbească, nu avea cu cine să se joace, nu avea pentru cine să lumineze. Toate celelalte stele erau foarte foarte departe. Îşi petrecea tot timpul privindu-le licărind ăn depărtare. Uneori încerca să le strige dar ele nu se oboseau să-i răspundă pentru că o considerau prea mică şi copilaroasă ca să fie demnă de discuţiile lor..

Astfel steaua noastra stătea şi le asculta discuţiile şoptite şi se minuna de inteligenţa celorlalte stele. Se simţea şi mai mică şi neputincioasă şi se întrista mai mereu. Uneori îi plăcea să cânte ca să-şi mai ţină de urât dar când auzea râsetele celorlalte stele amuţea şi sclipea îngrijorată.

Stelele vecine erau foarte bine văzute în Univers pentru că aveau nume foarte frumoase, spre deosebire de biata noastră steluţă care se intitula 111R.

În plus toate celelalte stele aveau câteva zeci de miliarde de ani şi 111 R avea numai un milion de ani. Cu toate astea era o steluţă foarte inteligentă pentru că discuţiile celorlalte o fascinau, deşi toate se învârteau în jurul aceluiaţi subiect: când vor fi oamenii capabili să călătorească în hiperspaţiu şi să ajungă până la ele. Apoi conversaţiile se prelungeau în comparaţii care o plictiseau pe steluţa noastră copil, pentru că suratele ei mai în vârstă se certau şi nu puteau fi de acord asupra unui lucru:care dintre ele este mai potrivită ca gazdă pentru oaspeţii pământeni. 111R şi-ar fi dorit foarte mult sa participe şi ea la discuţii dar îi era imposibil pentru că celelalte stele o ignorau.

Toate acestea au încetat intr-o bună zi. Pe când steaua copil cânta un cantecel de leagăn s-a întâmplat un lucru extraordinar. Pământenii au receptat sunetul prin intermediul antenelor din programul SETI şi prelucrându-l în calculator au auzit vocea unei fetiţe fredonând. Deosebit de fericiţi de o asemenea de descoperire au calculat traiectoria până la locul de unde a fost receptat sunetul şi au reuşit să dezvolte o tehnologie ultraperformantă care le-a permis să călătorească cu de 100 de ori viteza luminii.

Astfel steaua copil, la care nici una dintre stelele bătrâne nu se aşteptau, a fost prima destinaţie a pământenilor şi s-a dovedit o gazdă excelentă. Ba mai mult a devenit chiar destinaţia lor preferată, pentru că era o steluţă tânără şi frumoasă după cum v-am spus la început. Oamenii au rebotezat-o şi astfel 111 R a devenit Amanda.

Vă întrebaţi probabil de ce tocmai Amanda nu? Ei bine numele Amanda este unul foarte vechi şi înseamnă „Cea care trebuie iubită”. Exploratorii au decis că steluţa copil trebuie neapărat iubită; si din ziua aceea minunată in care ei au ajuns în hiperspaţiu, aşa a şi fost. Toate celelalte stele au început să o respecte şi o invitau mereu la discuţiile lor, asaltând-o cu întrebări despre pământeni şi minunându-se alaăuri de ea.

Astfel Amanda cu glasul ei de copil a reuşit sa participe la progresul omenirii…şi, să-şi facă în sfârşit prieteni, nemaisimţindu-se singură niciodată de-atunci.

Şi-am încălecat pe-o nebuloasă şi sper că v-am spus o poveste frumoasă!

Poza de mai sus am preluat-o din revista Ştiinţă şi tehnică

Share on Facebook

Am primit recent de la un prieten al revistei Lilliput o poveste minunată.

Prietenul nostru se numeşte Ionuţ Necula, are 9 ani şi este din Ploieşti. Povestea pe care ne-a trimis-o Ionut a obtinut locul I la un concurs organizat la sfârşitul anului trecut de site-ul editurii Edu.

Insula de Cristal şi Cavaleria Verde

desen şi text de Ionuţ Necula

Într-o amiază caldă de vară, Cavaleria Verde ajunse la ţărmul Insulei de Cristal, în mijlocul căreia se înălţa un impunător castel alb cu turnuri măreţe. Acolo, bucuria era mare, în cinstea nunţii fiului împăratului.

Dintr-o dată se auzi o bubuitură la parter, unde ateriza o ghiulea din catapulta cavaleriei.

- Ce s-a întâmplat? întrebă împăratul un slujitor de-al său.

- Nu ştiu, măria Ta! răspunse bietul păzitor.

Împăratul se duse disperat în balcon şi, după ce văzu că afară era o mare de cavaleri cu armuri verzi, spuse :

- A venit, a venit! A venit Cavaleria Verde!

În acea clipă toate gărzile pregăteau apărarea. Dar, când să închidă poarta castelului, nouăzeci de cavaleri se iviră pe podeţ. Apărătorii mai încercară să le ţină piept, dar poarta rămase deschisă. Neavând încotro, gărzile castelului porniră spre duşmani, la luptă.

Furios, capul Cavaleriei Verzi spuse:

- Tu, jalnice-mpărat, dă-mi comoara insulei! Cel mai miraculos ,,Cristal” existent trebuie să-mi aparţină!

Înspăimântat, împăratul nu reuşi să mai scoată nici un cuvânt, căci şeful cavaleriei zări în vârf de munte cristalul şi imediat ordonă trupelor sale să se îndrepte repede spre Muntele Pierzaniei. I se spunea aşa pentru că nicio cavalerie nu reuşise vreodată să treacă de gărzile din Padurea de Cristal.

Lupta a fost lungă: cu zgomot de săbii care se ciocneau des în aer, cai ce nechezau speriaţi şi cavaleri ce cădeau seceraţi în bălţi de sânge roşii ca focul împrejurul lor. Gărzile pădurii au reuşit să ucidă până la ultimul luptător al cavaleriei Verzi. Dar unde era acum căpetenia cavaleriei ? În timp ce apărătorii Pădurii de Cristal se luptau cu cavalerii Verzi, şeful lor urca greoi Muntele Pierzaniei. Mai avea un pas până să atingă ,,Cristalul”, când deodată apăru dupa colt Centaurul Roşu. Căpetenia cavaleriei se sperie groaznic de acesta şi înfricoşat, căzu de-a dura până la poalele muntelui, rostogolindu-se până-n pădure. Acolo o gardă îl străpunse cu o suliţă drept în inimă.

Împăratul nu mai putea de bucurie când a aflat că a putut să învingă şi temuta Cavalerie Verde şi sărbătorii fericit încă 3 zile şi 3 nopţi nunta fiului său.

Şi ştiţi cum se spune mereu: ,,binele învinge răul”!

Share on Facebook

A fost o dată un căţel pe nume Bobiţă. Avea blana jumătate albă, jumătate neagră, un ochi mai mic şi unul mai mare, o coadă potrivită şi un mers cam strâmb.

Căţelul acesta arăta foarte caraghios dar aproape toată lumea îl iubea pentru că era foarte curat şi foarte jucăuş.

Cel mai bun prieten al lui Bobiţă era un băieţel pe nume Lucian. Lucian îl găsise pe Bobiţă într-o parcare de bloc şi îşi convinsese părinţii să îl primească la ei în curte.

Părinţii l-au plăcut de la început pe Bobiţă cel jumătate alb, jumătate negru aşa încât i-au cumpărat o cuşcă de toată frumusţea, castroane mari pentru mâncare, lesă şi mingiuţe.

Un an i-a fost suficient lui Bobiţă pentru a confisca un fotoliu de pe hol şi a se instala confortabil în el.

Ce să mai ! Era cel mai fericit căţel din oraş.

Cea mai mare plăcere a lui Bobiţă era să iasă la plimbare. Dacă pe când era mic ieşea numai împreună cu Lucian şi nu se îndepărta niciodată de lângă el, acum la aproape doi ani de existenţă căţelul nostru îşi deschidea singur poarta şi pornea în expediţii prin cartier.

Toţi vecinii îl cunoşteau. Doamna de la magazinul de animale îi servea de fiecare dată când îl vedea intrând pe uşă cele mai cărnoase oase, măcelarul îl întâmpina cu cârnaţi şi şuncă afumată, doamnele de la cofetărie îi aruncau pe sub tejghea cele mai pufoase ecleruri şi toţi câinii de pe stradă îl invidiau.

La prânz căţelul împingea poarta şi fugea până la metrou ca să îl întâmpine pe Lucian. Vânzătorii de ziare îl aşteptau şi ei cu bunătăţi şi se amuzau de fiecare dată când plimbăreţul încerca să coboare pe scările rulante.

Seara Bobiţă ieşea să ia aer curat şi se ducea într-un parc mare unde obişnuia să stea pe malul lacului şi să latre la lună împreună cu alţi căţei.

În ziua despre care vreau să vă povestesc băieţelul se hotărâse să îi cumpere un cadou frumos lui Bobiţă pentru a aniversa împlinirea a doi ani de existenţă. Părinţii i-au dat nişte bănuţi şi Lucian i-a cumpărat lui Bobiţă o zgardă de piele roşie de toată frumuseţeaşi o jucărie în formă de os.

Bobiţă nu-şi mai încăpea în blana lui jumătate albă, jumătate neagră, de fericire şi sărea ca un copil în jurul cadourilor. Lucian i-a prins zgarda cea nouă la gât, i-a dat osul şi l-a mângâiat vreo jumătate de oră. I-a promis apoi că vor merge împreună în parc mai pe seară pentru că acum trebuia să îşi termine lecţiile.

Bobiţă se gândea că este chiar cel mai fericit căţel şi nu mai putea de nerăbdare la gândul ca toţi câinii vor muri de ciudă când îi vor vedea zgarda cea nouă.

Cum era tare neastâmpărat, şi-a spus că pleacă numai 10 minute în parc să îşi plimbe zgarda cea nouă şi se întoarce înainte de a observa cineva că lipseşte. Zis şi făcut! Bobiţă a sărit cu labele pe poartă şi a pornit mândru către parc.

Până şi pisicile întorceau capul după căţelul nostru pentru că era întradevăr foarte frumos.

Fericirea lui nu a ţinut mult însă pentru că în parc luându-se cu joaca a uitat de Lucian şi s-a hârjonit cu nişte câini mai mari până când s-a înserat.

Când şi-a dat seama că s-a făcut aşa de târziu a luat-o la fugă spre casă sperând că Lucian va mai vrea să se joace cu el. Cum alerga el aşa, a remarcat că nici un câine şi nici o pisică nu mai întorceau capul după el ca la dus. S-a oprit şi s-a uitat într-o baltă să vadă dacă s-a murdărit şi a încremenit: zgarda lui roşie şi frumoasă nu mai era la gât!

„Repede, repede înapoi în parc să o caut!”

Din păcate în parc era întuneric şi oricât a adulmecat Bobiţă cu botul lui jumătate alb, jumătate negru, zgarda nu era nicăieri.

Supărat, cu coada între picioare şi capul în jos s-a întors spre casă.

La poartă cine credeţi că îl aştepta? Lucian cu zgarda roşie în mână.

- „ Crezi că nu ştiam măi Bobiţă că o să fugi repede în parc să te dai mare în faţa tuturor câinilor?”

Căţelul începuse să dea timid din coadă şi nu înţelegea unde îi găsise Lucian zgarda.

- „ Am văzut că ai dispărut şi am venit după tine în parc. Pe prima alee am văzut zgarda aruncată şi mi-am dat seama că te-ai luat la harţă cu nişte căţei…”

Bobiţă i-a sărit în braţe fericit, lătrând şi lingându-l întruna pe mâini, pe faţă şi pe unde mai apuca.

Lucian a început să râdă, i-a prins zgarda la loc căţelului şi şi-a spus ca pentru el: „Ce-o înţelege Bobiţă din tot ce i-am povestit eu…?!”

Bobiţă însă înţelesese tot şi acum era convins că este cel mai fericit căţel din lume pentru că Lucian îi era cu adevărat prieten.

Ştiţi voi dragii mei cum se spune: „Câinele este cel mai bun prieten al omului”, dar lucrurile nu ar sta aşa dacă noi oamenii nu am îndrăgi animalele şi nu am avea grijă de ele ca de nişte adevăraţi prieteni.

De la isprava cu zgarda buclucaşă Bobiţă nu mai dispare cu zilele în parc şi are grijă tot timpul ca înainte să plece în expediţiile lui să treacă întâi pe la Lucian prin cameră şi să îi sară în braţe, întrebându-l parcă dacă n-ar vrea să îl însoţească.

Share on Facebook

A fost o dată demult, pe vremea când prinţii şi prinţesele erau cele mai frumoase făpturi de pe pământ, pe vremea când zânele nu se temeau să se arate ca acum, pe vremea când toate gâzele vorbeau şi cântau, un ţinut nespus de frumos.

De la poalele unor crengi de liliac, lângă un râu învolburat şi strălucitor, până la malul mării, se întindea împărăţia unui prinţ, puţin mai mare decât un gândac.

Pe cât de micuţ era acest prinţ, pe atât de frumos şi de elegant ţi se înfăţişa. Avea pelerina croită din aripi de libelulă, pantalonii şi cămaşa dintr-o mătase nemaiîntălnită şi cizmele din piele de cleşte de coropişniţă. Părul i se lăsa ondulat şi blond până pe umeri, ochii ar fi făcut orice mare să-i invidieze, iar glasul…glasul său se lua la întrecere cu păsările măiastre la orice oră.

Cât era ziulica de lungă prinţul nostru se plimba prin ţinutul său, călare pe un licurici de toată frumuseţea. Supuşii, râul, marea, animalele, liliacul şi orice fir de iarbă erau în grija bunicului său, Împăratul Mov.

Împăratul Mov îşi iubea atât de mult nepotul încât îl răsfăţa peste măsură şi de fiecare dată când acesta îi cerea să îl lase să se ocupe măcar de o tufă, el îi spunea că are toată viaţa înainte şi că acum nu trebuie decât să se joace şi să se plimbe.

Azi aşa mâine aşa, prinţul nostru puţin mai mare decât un gândac străbătuse deja tot regatul de sute de ori, credea că îi cunoaşte fiecare colţişor şi se plictise de călărit licurici.

A început să îşi petreacă zilele în biblioteca palatului şi a citit toate cărţile de istorie, politică, diplomaţie, război şi limbi străine. Când nu citea, făcea scrimă cu o lăcustă sau dansa vals cu Împărteasa Mov.

Într-o dimineaţa s-a trezit hotărât că a venit timpul să preia conducerea şi după ce s-a îmbrăcat cu hainele sale alese, a deschis un cufăr de abanos şi şi-a scos din acesta o coroana de chihlimbar de toată fumuseţea. Scotocind prin cufăr, a mai scos şi o sabie făcută dintr-un peşte spadă, s-a înarmat şi a bătut la uşa bunicului său.

-„ Bunicule! Ce trebuie să fac ca să fiu împărat?”

-„ Păi gândăcelule mai bine îmi spui tu ce crezi că face un împărat…”

Prinţul puţin mai mare ca un gândac s-a apucat să-i povestească semeţ bunicului tot ce citise, s-a căţărat pe birouri şi jilţuri şi şi-a demonstrat calităţile de mare spadasin. Ba chiar a făcut şi câţiva paşi de dans şi apoi a spus:

-„ După cum vezi bunicule sunt gata de război, sunt gata de baluri, sunt gata să conduc şi să te las să te odihneşti alături de bunica.”

Împăratul Mov a râs mulţumit pe sub mustăţile gigante. Ştia că nepotul său e harnic şi descurcăreţ şi nu se temea deloc să lase împărăţia pe mâinile sale puţin mai mari ca labele unui gândac. Exista totuşi o singură problemă:

-„ Bine gândăcelule, m-ai convins. Totuşi, trebuie să ştii că după ce vei fi împărat nu vei mai putea valsa cu bunica. Ar râde toate gâzele de tine. Împărat fără Împărăteasă, nu s-a mai pomenit pe la noi. Fugi deci şi caută o prinţesă frumoasă, facem nuntă şi apoi tronul va fi al tău.”

Prinţul gândăcel a ieşit abătut pe poarta castelului, a fluierat la licuriciul său credincios, a încălecat şi a pornit în căutarea unei prinţese.

Ajungând pe malul mării, într-o zi însorită, a descălecat şi a sărit în valuri fericit, uitând pentru o clipă de împărăţie şi prinţese.

Pe când se juca el mai cu foc, un fluture de toată frumuseţea i s-a aşezat chiar pe varful nasului. S-a ferit amuzat de gâza cea frumoasă şi a început să o alerge când prin apă, când pe nisip. După câteva ore bune de joacă, şi-a amintit întristat că plecase la drum pentru a găsi o prinţesă, nu pentru a prinde fluturi. S-a scuturat bine de nisip şi a dat să încalece din nou pe licurici. N-a apucat însă să îşi termine gândul că o grozăvie i-a luat ochii.

Fluturele buclucaş îşi scutura violent aripile, se învârtea şi iscase un nor de praf sclipitor în jurul său. Din căpşorul mic de gâză au răsărit două cozi lungi şi blonde, doi ochi albaştrii nemaipomeniţi şi o gură trandafirie.

În câteva secunde fluturele jucăuş se transformase într-o prinţesă mică şi fermecătoare.

Prinţul gândac îşi freca ochii şi nu putea să creadă ce se întâmpla în faţa sa. O căldură specială îl învăluia şi ar fi vrut să o ia în braţe pe Prinţesa Fluture dar nu se putea mişca din loc.

Prinţesa s-a apropiat în fugă de el şi i-a spus pe nerăsuflate:

-„ De ce ai întârziat atât? De-ai şti de când purtam eu aripile astea de fluture. De-ai şti de câte ori mi-am pierdut speranţa şi mi-am spus că n-ai să mai vii…”

Prinţul nu înţelegea nimic, ar fi vrut să îşi ceară scuze dar nu prea ştia pentru ce.

-„ Ei nu-i nimic! Bine că ai venit totuşi şi că m-ai scăpat de vraja asta nesuferită cu care m-am pricopsit de la o vrăjitoare pe când eram doar un copil. Mă aşteptam să fii mai vioi după toată goana aia…Ai cam amuţit.

Gândăcelul a încercat timid să o ia de mână dar Prinţesa Fluture i-a sărit direct în braţe.

-„ Uneori ce cauţi se află chiar sub nasul tău, sau pe nasul tau…Ce mai aştepţi? Hai să facem nuntă şi să mă faci Împărăteasă!

Şi uite aşa Prinţul Gândăcel şi Prinţesa Fluture au făcut o nuntă de toată frumuseţea care a ţinut mai mult de trei zile şi trei nopţi.

Au domnit împreună mulţi ani şi au făcut o mulţime de copii gâze şi se spune că încă mai domnesc şi astăzi, undeva între nişte crăci de liliac, un rîu învolburat şi o mare fermecată.

Şi am încălecat pe-un licurici

Şi v-am spus o poveste cu sclipici.

Sursa foto: www.clopotel.ro

Share on Facebook

Demult de tot, pe când animalele abia fuseseră domesticite, şoarecii şi pisicile trăiau în armonie. Nu era nici vorbă de ceartă şi alergătură între aceste animale şi nimeni nu s-ar fi gândit că lucrurile vor sta cu totul altfel.

Pisicile să prindă şoareci? Nici pomeneală! Mâncau impreună, dormeau împreună, se jucau şi se plimbau cât era ziua de lungă.

Toţi câinii erau invidioşi pe această prietenie dar se mulţumeau cu atenţia deosebită pe care o primeau din partea oamenilor. Câinii aveau voie să doarmă la intrarea în case şi chiar la căldură pe timp de iarnă, erau răsfătati cu mâncarea cea mai bună şi preţuiţi pentru calităţile lor deosebite de paznici.

Pisicile în schimb dormeau pe unde apucau şi se mulţumeau cu resturile de la masa câinilor. Oamenii încă nu descoperiseră la ce le-ar putea folosi o pisică şi de multe ori le alungau de prin curţile lor.

Şoriceii nu-si bateau capul cu oamenii şi furau mâncare de oriunde apucau, lucrând umăr la umăr cu pisicuţele.

Toate astea s-au schimbat într-o bună zi când un copil care se juca la soare, a zărit un pui de pisică. I s-a parut un animal foarte drăgălaş şi a început să-l strige. Pisica s-a apropiat timid şi încet-încet s-a lăsat mângâiată. Copilul râdea fericit şi mângâia pisoiul pe toate părţile. Animalul nu înţelegea prea bine ce i se intâmpla dar s-a surprins torcând şi răsucindu-se de placere exact aşa cum făcea când bea lapte de la mama lui.

Toata curtea părea că înnebunise. Câinii mârâiau furioşi, şoriceii se ascundeau prin colţuri şi vorbeau indignaţi despre trădare şi celelalte pisici se apropiau speriate dar curioase.

De la atâta zgomot tatăl copilului s-a oprit din treabă şi a ieşit afară să vadă ce se întâmpla. A încercat să gonească puiul de pisică dar copilul a început să plângă şi l-a strâns tare în braţe. Înduioşat, tatăl a hotărât că va primi pisica în casă, dar că o va alunga imediat dacă se va ţine de năzbâtii şi stricăciuni.

Pisoiul era în culmea fericirii. Dormea la căldură, era alintat în fiecare zi şi primea aceeaşi mâncare pe care o primeau şi dulăii de pază.

Toată şoricimea părea însă că luase foc şi vechea prietenie fusese deja uitată. Pisicile nu mai erau primite la masa şoarecilor şi se organiza o adevarată revoltă pentru a-l alunga pe pisoi din casă.

Un şoarece mai gras a avut ideea să strice toată mâncarea din casă, pe când dormeau toţi şi să presare frimituri şi resturi în dreptul culcuşului pisoiului.

Planul său a funcţionat perfect. În dimineaţa următoare când oamenii au văzut paguba, au fost convinşi că pisoiul era responsabil şi l-au aruncat înapoi afară.

Toţi şobolanii şi şoriceii se tăvăleau prin praf de râs iar pisicile mai bătrâne bombăneau: “Aşa-i trebuie! Dacă nu şi-a văzut lungul cozii! Ce-a căutat sa doarmă cu oamenii?!”

Puiul de pisică nu s-a lăsat însa şi s-a jurat că se va răzbuna pe sabotori.

În seara aceea a fost convocată o şedinţă pisicească secretă şi pisoiul le-a povestit tuturor cât de frumos era în casa oamenilor, ce mâncare primea, unde dormea şi cât de răsfăţat era tot timpul. Toate pisicile au strigat că vor şi ele să locuiască în case şi că s-au săturat să mănânce resturile şoarecilor şi ale câinilor. Atât i-a trebuit pisoiului pentru a da naştere unei adevărate revoluţii.

Din noaptea aceea a început alergătura şoarecilor şi alungarea lor din curţile oamenilor. Îi vânau prin cămări, prin bucătării, prin coteţele găinilor şi apoi îi adunau pe toţi în faţa caselor. Nici o pisică nu s-a mai gândit să se joace cu un şoarece şi nici un şoarece nu şi-a mai împărţit prada cu o pisică. Se purta un adevărat război.

Oamenii au fost atât de fericiţi să scape de prădători încât pisicile şi-au câştigat astfel dreptul de a sta în casă, cu condiţia să prindă şoareci şi să toarcă frumos.

Şi uite aşa dragii mei, şoarecii şi pisicile s-au certat definitiv şi au ajuns din prieteni, duşmani.

Şi-am încălecat pe-un pisoi,

Plin cu poveşti, numai pentru voi!

Share on Facebook