Archive for February, 2009

Cu ocazia Zilei Mamei, lansez  PRIMUL CONCURS ZĂPĂCIT!!!

Primii 5 copii care îmi vor trimite pe adresa de mail povesti@zapacita.ro câte o poveste despre mama lor, vor primi în dar câte o revistă Lilliput, un cd “Cu drag mămicilor” şi o surpriză de la mine.

Aşadar de astăzi 26 februarie aveţi timp până joi 5 martie să-mi trimiteţi poveşti despre mămicile voastre.

Voi anunţa câştigătorii vineri 6 martie şi voi trimite premiile către voi cât de repede posibil.

Dacă veniţi la spectacolul Lilliput de sâmbătă 7 martie o să vă dau premiile personal ;)

Vă daţi seama ce mândre şi fericite vor fi mămicile voastre când vă vor citi poveştile?

Hai să le facem împreună o supriză frumoasă de ziua lor!

Vă pup şi de-abia aştept să citesc poveştile voastre!

Succes!

Dacă vreţi să facem cunoştinţă,  vă aştept pe 7 martie la City Mall să sărbătorim Ziua Mamei împreună.

Revista Lilliput, Centrul Cultural Nicolae Balcescu şi Primaria sectorului 4 au organizat pentru voi şi mămicile voastre un spectacol de excepţie: “Cu drag mămicilor”.

O să cântăm, o să dansăm, o să ne pictăm pe faţă şi o să modelăm baloane.

Toate mămicile vor primi în dar albumul  “Cu drag mămicilor” şi flori din partea primarului Piedone.

De-abia aştept să ne vedem dragilor!

Nu uitaţi! Ne întâlnim la 10:00 dimineaţa, la City Mall, sâmbătă pe 7 martie!

Parteneri: Radio Itsy Bitsy, Şapte Seri, Compact

A fost o dată, dragii mei, un oraş foarte trist şi foarte aglomerat. În oraşul acesta erau milioane de maşini, camioane, autobuze, tractoare, blocuri până la nori şi un singur copac.

În afară de acest copăcel, oraşul nostru nu mai avea nici o bucăţică de iarbă, nici un tufiş, nici o floare, nici o frunză. Copăcelul nu era foarte înalt şi se afla între patru blocuri zgârie nori. Din această cauză soarele nu ajungea la el mai deloc, şi îşi strâmbase tulpina în fel şi chip ca să poată prinde câteva raze calde din când în când.

Oamenii mari nici nu ştiau că mai exista un copac în oraşul lor pentru că dacă ar fi ştiut cu siguranţă l-ar fi tăiat ca să construiască ceva în locul lui. Singurii care ştiau că un copac vieţuieşte în oraşul lor erau copiii de la o şcoală din apropiere.

Toţi copiii care stăteau aproape de acest copăcel se întâlneau în faţa lui în fiecare zi şi stăteau la poveşti sub coroana lui mică. Uneori se căţărau pe crengile lui de copil, dar nu foarte des pentru că le era teamă că o să-l rupă. Copacul era secretul lor şi nu povesteau niciodată nimănui de locul lor de joacă.

Ceata aceasta de copii despre care vă povestesc era privita cu mirare de ceilalţi copii şi părinţi. Toţi aveau obrajii roşii, toţi erau vioi şi isteţi, pe când ceilalţi copii care nu ştiau de minunea verde ce se acundea în oraşul lor, erau palizi, somnoroşi si deloc jucăuşi.

Copăcelul misterios îi atrăgea pe cei mici zi de zi ca prin minune. Când bătea vântul, foşnetul frunzelor îi invita să se aşeze în jurul lui şi să inventeze cele mai frumoase poveşti.

Erau cam 30 de copii povestitori şi o fetiţă care transcria tot ce se povestea. De mai bine de doi ani se întâlneau cu toţii acolo şi deja strânseseră 5 volume groase cu poveşti felurite. Când era soare copiii noştri se băteau cu apă şi stropeau bine şi copăcelul ca nu cumva să-i fie prea cald. Când ningea, făceau oameni de zapada şi sculpturi din gheaţă la poalele lui, ba chiar îi atârnau fulare şi mânuşi pe crengi ca să nu-i fie frig. Când venea toamna, culorile îi fascinau pe prietenii copacului. Îi spuneau poveşti şi îl asigurau că o să-i crească alte frunze mai frumoase decat cele căzute. Strângeau toate frunzele uscate şi le pictau, le presau şi le păstrau cu grija.

Într-o zi toridă de vară, la poalele copăcelului nostru s-au oprit trei bărbaţi cu costume negre şi o maşină lucioasă. Copăcelul a început să tremure cu toate că nu se simţea nici o adiere de vânt şi copiii au fugit să se ascundă, uitând să strângă volumele lor de poveşti şi colajele cu frunze. Bărbaţii discutau aprins, dar copiii nu înţelegeau foarte bine despre ce e vorba. Copăcelul însă auzea tot. Cei trei făceau măsurători şi discutau despre două locuri de parcare.

Se părea că venise sfârşitul pentru ultimul copac din oraş. Totuşi să nu uităm că o poveste poate muta munţii din loc. Aşa a şi fost pentru ultimul copac din oraş. Unul dintre bărbaţi a remarcat volumele groase lăsate împrăştiate la rădăcina copăcelului şi ca şi cum ar fi fost vrăjit s-a aşezat la umbră şi a început să citească cu voce tare. Ceilalţi doi oameni s-au aşezat lângă el şi au ascultat fascinaţi poveştile copiilor. Copăcelul era plin de speranţă şi îi mângâia uşor pe umeri şi creştete cu frunzele lui mici şi lucioase.

Copiii au ieşit din ascunzătoare şi îngrijoraţi au început să strige la cei trei: „Ce faceţi cu poveştile noastre?! Ce faceţi la copacul nostru?!”. Bărbaţii au tresarit şi au rămas uimiţi la vederea autorilor celor mai frumoase poveşti pe care le citiseră vreodată.

Care credeţi că a fost urmarea acestei întâlniri neaşteptate? Cei trei oameni la costum erau angajaţii uneia dintre cele mai importante edituri din oraş, editură ce-şi avea sediul într-unul dintre cele patru blocuri zgârie nori care străjuiau copăcelul. Le-au spus copiilor că nu se va întâmpla nimic cu copăcelul lor, ba mai mult că vor mai sădi unul lângă el ca să nu mai fie singur seara şi în plus că vor invita toţi copiii din oraş să le asculte poveştile nemaipomenite.

La scurtă vreme, povestile celor mici au devenit foarte cunoscute şi oameni din toată lumea veneau în oraşul lor ca să admire copăcelul şi să citească poveşti la umbra lui. Cei trei bărbaţi în costum au început să militeze pentru plantarea cât mai multor copăcei în oraş şi în câteva luni au reuşit să planteze câteva sute.

Aşadar dragii mei, cel mai important lucru pe care-l poate spune un copac, este o poveste. Ascultaţi cu atenţie foşnetul frunzelor, pârâitul crengilor, priviţi la scoarţa copăceilor din jur şi imaginaţi-vă ce poveste v-ar spune…Dacă nu găsiţi nici un copăcel pe lângă voi atunci cu siguranţă ar trebui sa plantaţi unul şi să-l lăsaţi să vă spună cât mai multe poveşti.


Pentru că aţi fost cuminţi, iată şi varianta audio a poveştii Şoarecele şi pisica

Nu uitaţi că dacă aveţi vreo idee de poveste, preferinţe pentru anumite personaje, sugestii sau reclamaţii vă aştept cu drag să-mi scrieţi


A fost o dată, într-o galaxie îndepărtată o stea foarte mică. Pe cât de micuţă era pe-atât de strălucitoare; şi pe cât de frumoasă, pe atât de singură. Steaua despre care vreau să vă povestesc era singură pentru că nu avea cu cine să vorbească, nu avea cu cine să se joace, nu avea pentru cine să lumineze. Toate celelalte stele erau foarte foarte departe. Îşi petrecea tot timpul privindu-le licărind ăn depărtare. Uneori încerca să le strige dar ele nu se oboseau să-i răspundă pentru că o considerau prea mică şi copilaroasă ca să fie demnă de discuţiile lor..

Astfel steaua noastra stătea şi le asculta discuţiile şoptite şi se minuna de inteligenţa celorlalte stele. Se simţea şi mai mică şi neputincioasă şi se întrista mai mereu. Uneori îi plăcea să cânte ca să-şi mai ţină de urât dar când auzea râsetele celorlalte stele amuţea şi sclipea îngrijorată.

Stelele vecine erau foarte bine văzute în Univers pentru că aveau nume foarte frumoase, spre deosebire de biata noastră steluţă care se intitula 111R.

În plus toate celelalte stele aveau câteva zeci de miliarde de ani şi 111 R avea numai un milion de ani. Cu toate astea era o steluţă foarte inteligentă pentru că discuţiile celorlalte o fascinau, deşi toate se învârteau în jurul aceluiaţi subiect: când vor fi oamenii capabili să călătorească în hiperspaţiu şi să ajungă până la ele. Apoi conversaţiile se prelungeau în comparaţii care o plictiseau pe steluţa noastră copil, pentru că suratele ei mai în vârstă se certau şi nu puteau fi de acord asupra unui lucru:care dintre ele este mai potrivită ca gazdă pentru oaspeţii pământeni. 111R şi-ar fi dorit foarte mult sa participe şi ea la discuţii dar îi era imposibil pentru că celelalte stele o ignorau.

Toate acestea au încetat intr-o bună zi. Pe când steaua copil cânta un cantecel de leagăn s-a întâmplat un lucru extraordinar. Pământenii au receptat sunetul prin intermediul antenelor din programul SETI şi prelucrându-l în calculator au auzit vocea unei fetiţe fredonând. Deosebit de fericiţi de o asemenea de descoperire au calculat traiectoria până la locul de unde a fost receptat sunetul şi au reuşit să dezvolte o tehnologie ultraperformantă care le-a permis să călătorească cu de 100 de ori viteza luminii.

Astfel steaua copil, la care nici una dintre stelele bătrâne nu se aşteptau, a fost prima destinaţie a pământenilor şi s-a dovedit o gazdă excelentă. Ba mai mult a devenit chiar destinaţia lor preferată, pentru că era o steluţă tânără şi frumoasă după cum v-am spus la început. Oamenii au rebotezat-o şi astfel 111 R a devenit Amanda.

Vă întrebaţi probabil de ce tocmai Amanda nu? Ei bine numele Amanda este unul foarte vechi şi înseamnă „Cea care trebuie iubită”. Exploratorii au decis că steluţa copil trebuie neapărat iubită; si din ziua aceea minunată in care ei au ajuns în hiperspaţiu, aşa a şi fost. Toate celelalte stele au început să o respecte şi o invitau mereu la discuţiile lor, asaltând-o cu întrebări despre pământeni şi minunându-se alaăuri de ea.

Astfel Amanda cu glasul ei de copil a reuşit sa participe la progresul omenirii…şi, să-şi facă în sfârşit prieteni, nemaisimţindu-se singură niciodată de-atunci.

Şi-am încălecat pe-o nebuloasă şi sper că v-am spus o poveste frumoasă!

Poza de mai sus am preluat-o din revista Ştiinţă şi tehnică