Poveştile zăpăcitei

Am placerea să vă anunÅ£ că povestea “Muzica rupe vrăjile” a apărut ÅŸi în ziarul Adevărul de astăzi.

Nu am mai postat nici o poveste zilele astea pentru că o mulÅ£ime de treburi de spiriduÅŸ m-au Å£inut ocupată. De exemplu, revista Lilliput pregăteÅŸte un super CD de PaÅŸte cu muzică pentru copii ÅŸi poezii.  Sâmbătă am înregistrat ÅŸi eu poezia “La PaÅŸti” de George Topârceanu. O veÅ£i putea asculta cât de curând. Vom lansa CD-ul printr-un eveniment foarte frumos, pe 10 aprilie la City Mall aÅŸadar în curînd avem ocazia să ne întâlnim.

Până atunci însă am să mă ţin în continuare de scris poveşti că nu vreau să rămân în urmă.

Vă pup! Fiţi cuminţi şi scrieţi-i Iepuraşului ce vreţi să vă aducă

Share on Facebook

Dragii mei, se făcea că într-un an Iepuraşul de Paşte se supărase pe toţi oamenii care nu credeau în el şi se hotărâse să intre în concediu.

Luase această hotărâre după ce cu multă grijă trimisese scrisori tuturor părinţilor în care îi sfătuise să le spună copiilor să fie cuminţi ca să îi viziteze Iepuraşul şi oamenii mari le aruncaseră la coş fără să le citească

-Nu se poate aÅŸa ceva! Eu mă spetesc în fiecare an ca să le aduc bucurie, îi sfătuiesc să fie cuminÅ£i, le trimit scrisori, pictez milioane de ouă ÅŸi cofetarii gătesc milioane de ouă de ciocolată ÅŸi totuÅŸi nimeni nu mai crede în mine. De ce să muncesc eu degeaba pentru niÅŸte nerecunoscători? Mai bine spun „nu mulÅ£umesc” anul acesta. Să se descurce ÅŸi fără mine!

Şi Iepuraşul De Paşte şi-a luat tălpăşiţa. S-a instalat pe o plajă îndepărtată şi a intrat în vacanţă.

Iepurii cofetari nu s-au îndurat să se oprească din gătit ouă de ciocolată. Au continuat să producă micile cadouri dulci pentru copii sperând că Iepuraşul se va răzgândi.

Paştele se apropia, producţia de ouă era aproape gata şi nu exista nimeni care să facă livrările.  Iepurii cofetari văzând că Iepuraşul nu se răzgândeşte s-au hotărât să găsească o modalitate prin care să îl înduplece să se întoarcă.

Pentru că nu aveau puteri magice au trebuit să apeleze la Moş Crăciun. Un iepure mai curajos s-a hotărât să-i telefoneze:

-          Bună ziua MoÅŸule! Iartă-mă că te deranjez…

-          Cine e la telefon? E primăvară! Sunt în vacanţă.

-          Åžtiu MoÅŸule dar avem nevoie de ajutorul tău…

-          Sunaţi la Iepuraşul de Paşte, el se ocupă de treburile astea primăvara.

-          Păi tocmai asta e problema. Iepuraşul a plecat în vacanţă şi acum nici un copil nu va mai primi cadouri de Paşte.

Moş Crăciun s-a mirat grozav.

-          Cum adică a plecat în vacanţă?!

-          E supărat pentru că foarte mulţi oameni nu mai cred în Iepuraş

-          Ce încurcătură…AveÅ£i cadourile pregătite?

-          Avem ouă pictate şi ouă de ciocolată pentru toţi copiii dar nu are cine să le împartă.

-          Eu nu am cum să le împart. Sania mea nu funcÅ£ionează decât iarna. Am însă o idee…

Moş Crăciun le-a trimis iepurilor cofetari un săculeţ cu praf de stele. Le-a spus să deschidă săculeţul când se lasă seara, să sufle grăunţele de stele în cele patru zări şi să spună nişte cuvinte magice.

După isprava asta toţi copiii din lume au visat că Iepuraşul le spunea să fie cuminţi, ascultători şi să îşi caute cadourile în dimineaţa de Paşte.

În dimineaţa de Paşte, Iepuraşul nostru stătea la plajă, bosumflat şi dezamăgit. Chiar şi pe insula asta îndepărtată unde hotărâse el să se ascundă erau destul de mulţi copii. I-a auzit vorbind despre iepuraş şi despre ouă de ciocolată. Cu toţii visaseră mesajul fermecat transmis de iepurii cofetari şi toţi cercetau împrejurimile după cadouri.

Înduioşat şi fericit că încă mai există copii care cred în el, Iepuraşul s-a întors repede la sediul său bine ascuns, a încărcat toate ouăle în doi saci fermecaţi şi a pornit la drum.

Până să se lase seara reuşise să livreze deja toate ouăle. Nici un copil nu rămăsese fără cadou .

Iepurii cofetari au răsuflat uşuraţi, Moş Crăciun s-a întors mulţumit la vacanţa lui şi Iepuraşului i-a trecut orice urmă de supărare.

Dacă toţi copiii ar uita de Iepuraş într-o bună zi acesta n-ar mai exista. Cu cât cred mai mulţi copii şi oameni mari  în Iepuraş, în zâne, în Moş Crăciun, cu atât poveştile vor continua să se scrie şi personajele fermecate vor continua să existe.

Şi-am încălecat pe-un ou de ciocolată

Şi v-am spus o poveste fermecată.

Share on Facebook

A fost odată ca niciodată o şcoală de iepuri. Nu vă miraţi, anumiţi iepuraşi merg la şcoală- nu iepurii de câmp, nici iepurii de angora şi nici iepuraşii aceia mici, de casă pe care îi vedeţi voi la magazinele pentru animale. Iepuraşii de Paşte, nişte iepuri foarte speciali, cu o dexteritate incredibilă, foarte prietenoşi şi deloc mofturoşi sunt cei nevoiţi să meargă la şcoală.

La şcoala de iepuri despre care vă povestesc predau nişte iepuroi bătrâni, ieşiţi de mult la pensie din funcţia de iepuri de Paşte. Iepuroii îi învaţă pe cei mai mici cum să picteze şi să încondeieze ouă, organizează curse cu obstacole şi exerciţii de jonglerie cu ouă crude, fierte şi de ciocolată. În plus, iepuraşii elevi fac şi cursuri de bune maniere.

În fiecare an, câteva sute de iepuraşi intră pe băncile şcolii de Paşte şi se pregătesc pentru o nouă sesiune de împărţit ouă.

Şcoala aceasta există dragii mei, numai pentru ca voi să găsiţi în fiecare an câte ceva de la Iepuraş. Închipuiţi-vă numai câtă muncă este pentru Iepuraş, că doar nu e nici Moş Crăciun şi nici vreo zână cu puteri nemaivăzute. În vremuri foarte îndepărtate Iepuraşul reuşea să vă împartă tuturor cadourile la timp; anii au trecut, copiii s-au înmulţit peste măsură şi pentru ca să nu rămână vreunul fără ouă de Paşte, s-a înfiinţat această şcoală care pregăteşte anual câteva sute de iepuraşi.

Iepuraşii sunt recrutaţi cu atenţie şi condiţia majoră pentru ca ei să fie acceptaţi la şcoală este să le placă foarte mult copiii.

ÃŽn primăvara despre care vreau să vă povestesc, pe băncile ÅŸcolii de iepuri a apărut un elev mai special- iepurele Albino. Era un excelent atlet ÅŸi în numai câteva ore le-a demonstrat profesorilor ÅŸi colegilor săi că la probele de gimnastică ÅŸi dexteritate nu-l va putea depăşi nimeni. TotuÅŸi, când venea vorba de cursurile de bune maniere, Albino era ultimul din clasa sa. Refuza să ofere ouăle politicos sau să mustăcească drăgălaÅŸ aÅŸa cum erau învăţaÅ£i ÅŸi spunea mereu: „Dar mie ce-mi aduce IepuraÅŸul? Mie cine îmi lasă în faÅ£a vizuinei măcar un ou? De ce să le duc eu ouă unor copii nesuferiÅ£i care mă trag de urechi ÅŸi mă enervează la culme?!”

Iepuroiul responsabil cu bunele maniere îl privea îngrijorat şi îl dădea mereu afară de la ore. Ba chiar i-a convocat pe ceilalţi profesori şi pe însuşi Iepuraşul fondator al şcolii ca să le comunice că nu va permite ca elevul năzdrăvan să iasă la distribuit ouă în dimineaţa de Paşte. Ceilalţi profesori îl apreciau foarte mult pe Albino şi îi lăudau tot timpul jongleriile spectaculoase, fuga de atlet şi ţinuta elegantă.

Albino nu numai că era nemanierat, dar era şi cam gură-spartă, astfel încât după câteva luni de cursuri, toţi colegii lui  ştiau că se înscrisese la şcoala de iepuri numai ca să strângă toate ouăle care îi vor reveni în dimineaţa de Paşte şi să le ducă acasă.

V-am spus mai devreme că Iepuraşul nu are puterea lui Moş Crăciun însă asemenea tuturor zânelor şi protectorilor copiilor, are un dar special: simte când cei mici nu sunt cuminţi, când mint sau vor să facă câte o năzbâtie. De aceea, cu câteva zile înainte de Paşte, Iepuraşul şef l-a chemat pe Albino în biroul său sculptat într-o scorbură. Albino era foarte nervos şi se temea că Iepuraşul a aflat ce are el de gând să facă. Îşi freca lăbuţele şi mustăcea uşor speriat. S-a aşezat pe o pătură de muşchi verde şi aştepta înfrigurat  să audă ce are de spus mai marele lui.

IepuraÅŸul ÅŸi-a dres puÅ£in vocea ÅŸi a început să-i vorbească, plimbându-se prin birou cu labele la spate: „Albino, eÅŸti unul dintre cei mai buni iepuri de PaÅŸte de la ÅŸcoala noastră. ÃŽmi aminteÅŸti de mine în tinereÅ£e. Eram la fel de energic ÅŸi de agil ca ÅŸi tine. Dacă tu crezi că nu ai nevoie de bune maniere pentru meseria aceasta sunt de acord să te scutesc de cursul acesta cu o singură condiÅ£ie: să distribui cadouri unor oameni la fel de nepoliticoÅŸi ca ÅŸi tine.Nu o să dai ouă copiilor ci părinÅ£ilor ÅŸi bunicilor care nu mai cred în IepuraÅŸ”

Albino a început să râdă ÅŸi era nespus de fericit că nu va fi dat afară de la ÅŸcoală. IepuraÅŸul l-a întrerupt însă: „Nu am terminat Albino. Oamenii despre care Å£i-am vorbit obiÅŸnuiesc să arunce cu ouăle ÅŸi să plângă că vor cadouri mai scumpe, este foarte greu să le faci un cadou mulÅ£umitor ÅŸi va fi o muncă foarte grea. De aceea pentru fiecare ou pe care vei reuÅŸi să îl dăruieÅŸti, eu îţi voi dărui trei în schimb.”

Năzdrăvanul nostru la auzul acestor cuvinte s-a entuziasmat grozav ÅŸi s-a hotărât să uite de planul lui cu furtul de ouă pentru că acum avea ocazia să primească de trei ori mai multe. A întrebat totuÅŸi: „Da ceilalÅ£i iepuri care lucrează cu copiii câte ouă primesc?” Iepurele ÅŸef a zâmbit ÅŸi i-a spus că la finele distribuirii fiecare iepure primeÅŸte un coÅŸ cu ouă pictate, coÅŸ mai mare sau mai mic în funcÅ£ie de câţi membrii numără familia respectivului.

Albino i-a mulţumit Iepuraşului şi a plecat să se pregătească de dimineaţa cea mare, fericit că va câştiga mai mult decât toţi.

În dimineaţa de Paşte toţi iepurii au pornit la drum, care mai de care mai veseli şi mai încărcaţi.

Albino a plecat şi el, cărând în spate un sac de trei ori mai mare decât cei ai colegilor săi, gata să îşi termine treaba cât mai repede.

Pe la jumătatea dimineţii iepuraşii se întorceau la sediu pentru câte un nou sac de ouă, fericiţi şi glumeţi. Albino se întorcea şi el cu sacul lui uriaş plin cu ouă sparte, murdar de albuş şi gălbenuş, jumulit şi obosit. Nici măcar un om mare nu a crezut că Albino este un iepure de Paşte, toţi l-au gonit şi au aruncat după el cu ce-au nimerit.

Lăcomia nu se poate răsplăti niciodată dragii mei, nu vă doriţi niciodată mai mult decât puteţi duce pentru că s-ar putea chiar să primiţi şi nu o să fie prea plăcut. Desigur ca dacă învăţaţi din greşeli, răsplata poate fi înzecită aşa cum s-a întâmplat şi cu Albino al nostru.

De la această ispravă Albino a rămas responsabil cu copiii şi oamenii mari care nu cred în Iepuraş. Răsplata lui însă este întradevăr foarte mare pentru că de fiecare dată când reuşeşte să convingă pe câte cineva să îi accepte darul şi să creadă în Iepuraş primeşte un ou de aur şi un ou de ciocolată. Iepuraşul cel bătrân i-a promis că atunci când va strânge 100 de ouă de aur îi va ceda funcţia de director al Şcolii de Iepuri de Paşte.

Indiferent care Iepuraş o să vă aducă vouă darurile de Paşte, nu uitaţi să îi mulţumiţi şi să primiţi orice cadou cu inima deschisă. Iar dacă vă vizitează Albino, ajutaţi-l şi pe el pentru că nu mai e de mult lacom şi a început să iubească foarte mult copiii, mai ales pe cei care cred în poveşti şi vise frumoase, în zâne, prinţese, Moş Crăciun şi Iepuraş.

Şi-am încălecat pe-un coş cu ouă

Şi v-am spus o poveste cu rouă!

Share on Facebook

A fost o dată într-un ţinut foarte îndepărtat o pădure mare mare de tot. Nici un om nu se încumeta să se afunde în această pădure deoarece asupra ei domnea un vrăjitor foarte rău.

Animalele erau veşnic foarte triste căci vrăjitorul le exploata la maxim şi nu le permitea niciodată să se joace, să cânte sau să se plimbe.

Toţi iepurii, toate veveriţele, toţi lupii, toţi urşii, toţi leii, toate căprioarele, toţi cerbii şi toate păsările din această pădure trebuiau să muncească la construirea unui castel nemaivăzut pentru vrăjitor. Pădurea aceasta fermecată atrăsese oameni şi multe animale domestice în labirintul ei. Căţei, pisici, cai, vaci, ba chiar şi găini, lucrau cot la cot cu suratele lor sălbatice şi cu bieţii oameni pierduţi pe veci în împărăţia acestui tiran. Începeau munca dimineaţa în zori şi roboteau până cu mult după apusul soarelui.

Vrăjitorul despre care vă povestesc se folosea de tot felul de trucuri pentru a le face pe animale să muncească tot mai mult. Ziua era mult mai lungă în pădurea aceasta şi mâncarea nu se putea găsi decât după terminarea programului. Când bietele animale terminau în sfârşit de muncit şi se îndreptau înfometate către vizuinele lor, urâciosul vrăjitor arunca o pâclă neagră deasupra întregii păduri în aşa fel încât acestea să nu mai poată găsi mâncare şi să se culce mai repede. Foamea devenise atât de puternică încât unele animale nici să doarmă nu mai puteau. Astfel unele dintre ele se adunau într-ascuns noaptea şi stăteau la poveşti.

Aşa au ajuns să se împrietenească într-o noapte un cal foarte simpatic cu un leu extrem de elegant şi cu un motan foarte inteligent. Vorbeau despre câte-n lună şi-n stele ca să-şi astâmpere foamea. Noaptea erau nedespărţiţi iar ziua se prefăceau că nu se cunosc pentru a nu stârni bănuieli. Când împingeau de zor într-o dimineaţă la nişte marmură şi la nişte saci de pietre nestemate, l-au auzit pe unul dintre muncitorii noi veniţi cântând. Era un lup de toată frumuseţea  şi cânta nemaipomenit de frumos. Calul, leul şi motanul nu-şi mai puteau lua ochii de la el şi parcă cuprinşi de o vrajă de neînţeles i s-au alăturat şi ei fără să se mai gândească ce li s-ar putea întâmpla dacă vrăjitorul i-ar auzi.

Din fericire vrăjitorul tocmai plecase într-o călătorie prin împrejurimi pentru a atrage noi muncitori şi lăsase pădurea în grija unui pelican.

Seară de seară animalele se întâlneau prin diverse scorburi şi cântau până dimineaţa.

Pelicanul ştia ce se întâmpla dar s-a hotărât să nu le interzică întâlnirile pentru că observase că toată pădurea munceşte mai cu spor de când cu concertele celor patru. Urşii, veveriţele, pisicile,leii, câinii, vacile, zburătoarele, toţi se adunau cu mic cu mare după ce-şi terminau programul, în faţa unei scene improvizate.

Unele animale se temeau de furia vrăjitorului şi nu participau la întâlniri, dar cele care participau aveau parte de surprize deosebite. Datorită muzicii şi fericirii din pădure, vrăjile începeau să-şi piardă din efect. Vremea se încălzea, întunericul se lăsa tot mai târziu, mancarea începea să reapară.

Pelicanul s-a speriat când a văzut că fenomenul muzicii lua amploare în pădurea fermecată şi a decis că trebuie să-i împiedice pe cei patru să mai cânte căci altfel risca să fie închis în temniţă.

Astfel cu o seară înaintea întoarcerii vrăjitorului, pelicanul s-a dus la locul secret de concerte, hotărât să pună cappăt distracţiei din pădure. A fost însă prea tărziu. Bucuria şi muzica animalelor reuşiseră să rupă cea mai puternică vrăjitorie: labirintul. Pentru prima oară după zeci de ani animalele reuşiseră să iasă din întuneric. Concertul programat în pădure pentru seara aceea se desfăşura acum în regatul vecin. Lupul, Calul, Motanul şi Leul cooptasera şi o Marmotă în trupă şi încântau acum un public numeros.

Degeaba Pelicanul s-a dus în audienţă la Împărat şi l-a implorat să oprească muzica, degeaba a încercat să le dea foc la instrumente, tot regatul de dincolo de pădure îi iubea aşa de mult pe cei cinci artişti încât nimic nu i-ar fi putut convinge să renunţe la muzica lor.

Vrăjitorul s-a întors la castel şi a înnebunit de furie. Câţiva iepuraşi făceau curăţenie, o veveriţă tocmai îşi lua tălpăşiţa şi păsările ciripeau voios. În rest: pustitetate. De nervi, urâciosul vrăjitor s-a transformat în cenuşă şi vântul l-a purtat departe.

Cât despre vitejii noştri muzicanţi, şi acum mai încântă regatul de lângă pădure cu muzica lor hipnotizantă care a reuşit să doboare toate vrăjile.

Şi-am încălecat pe-o chitară

Åži v-am spus o poveste,

Dulce şi amară.

Şi-am încălecat pe un bass

Åži nu m-am oprit la popas.

Şi-am încălecat pe-un arici,

Căci sfârşitul nu-i aici.

ÃŽntrebare de concurs fulger: Primul copil care răspunde printr-un comentariu la întrebarea “Despre ce formaÅ£ie muzicală românească este vorba în povestea de mai sus?” primeÅŸte prin poÅŸtă o revistă Lilliput

Indiciu: nume de floare

Succes!

Share on Facebook

Iată varianta audio a poveştii ursuleţului fotbalist Yuki.

Audiţie plăcută!

Share on Facebook

A fost o dată, într-o pădure deasă de brazi, un urs nemaipomenit de lacom.

Vara când tufele de zmeură, fragi şi mure se încărcau cu bobiţe dulci, ursul nostru le mânca pe toate într-o singură zi de frică să nu le găsească şi alte animale. Se îndopa până nu mai putea şi apoi se trântea la umbră cu blana murdară şi burta plină.

Era un urs grozav de pofticios şi mâncăcios. Tot timpul se întrista când ştia că trebuie să hiberneze şi o să stea atâtea luni fără să mănânce nimic altceva decât ce-a strans în degeţele.

Într-o toamnă, pe când se plimba posomorât prin pădure, a dat peste un măr de toată frumuseţea. Crengile la care ajungea erau încărcate cu mere verzi. Numai sus de tot se întrezărea un măr mare şi roşu numai bun de mâncat. Unii urşi se pricep la căţărat în copaci dar ursulică al nostru era aşa de grăsan că nici vorbă să se urce până la mărul cel roşu.

S-a gândit să care nişte buturugi pe care să se urce până în vârful pomului unde îl aştepta masa. După ce a tras cu toată puterea de cele mai mari buturugi pe care le-a găsit, le-a aşezat mulţumit la baza mărului. Când a dat să se urce pe cioturile uscate, acestea au pârâit sub greutatea lui, dărâmându-l cât era de mare.

Nervos şi înfometat s-a hotărât să se întindă puţin să se odihnească. Pe-o potecă  din apropiere trecea un veveriţoi.

-          Bună ziua ursule! Ce faci acolo?

-          Bună ziua veveriÅ£oiule! Uite…ma bucuram ÅŸi eu de ziua asta frumoasă de toamnă

Veveriţoiul şi-a văzut de drum şi ursul a rămas supărat uitându-se la mărul mare şi roşu. Ar fi putut să-l roage pe prietenul lui mai agil să se caţere până sus după măr dar se temea că astfel ar fi trebuit să îşi împartă masa cu el şi nici nu se putea gândi la una ca asta.

Stomacul ursului începuse deja să facă scandal când ţup ţup prin pădure a apărut prietenul lui iepuraşul.

-          Ce-i cu tine ursule de zaci aşa sub mărul ăla? Eşti bolnav?

-          Nu sunt bolnav iepuraşule. Mă bucur şi eu de ziua asta frumoasă.

-          Da, chiar e o zi foarte frumoasă. La revedere!

Ursul nostru nu s-a îndurat să-l roage pe prietenul lui să-l ajute, deşi ştia că iepuraşul fusese campion la căţărări. Deja nu mai vedea bine de foame şi devenea din ce în ce mai nervos. Ar fi putut să caute un alt copăcel  dar ursul nostru era şi foarte încăpăţânat. Se hotărâse să stea acolo până când mărul avea să cada din copac.

Când stătea întins stomacul îi ghiorăia şi mai rău aşa că ursul nostru pofticios a început să se plimbe în jurul copacului. Deodată lângă el a apărut o ciocănitoare.

-          Ce faci ursule lângă copacul ăsta? Nu ştii că eşti prea gras ca să te caţeri în el?

-          Nu vreau să mă caţăr! Lasă-mă în pace.

-          Ia uitee! Şi sunt numai mere verzi în el. Zise ciocănitoarea după ce zbură până în centrul coroanei mărului.

-          Nu sunt numai mere verzi! Am văzut eu unul mare şi roşu în vârf. Dacă mi-l aduci am să-l împart cu tine- zise ursul deja mort de foame

-          Bine ursule am să culeg mărul!

Minutele treceau şi ciocănitoarea nu mai venea. Ursului nostru îi ploua în gură de poftă şi îşi pierduse răbdarea. Deodată veveriţoiul şi iepurele apar ţopăind lângă urs.

-          Tot aici eşti ursule? Eşti sigur că nu ţi-e rău?

-          Păi să vedeÅ£i … vreau un măr frumos din copacul ăsta ÅŸi am rugat-o pe ciocănitoare să-l culeagă ÅŸi să-l împărÅ£im dar văd că nu mai coboară!

Iepuraşul şi veveriţoiul au izbucnit în râs.

-          Păi tu nu ştii că nu trebuie să ai niciodată încredere în ciocănitori? Probabil că acum doarme pe undeva sătulă după ce ţi-a mâncat tot mărul.

-          De ce nu ne-ai rugat pe noi să te ajutăm? Zise veveriţa

-          Recunosc, am fost lacom. Vroiam să mănânc singur tot mărul dar n-am reuşit să ajung la el.

Cele două animale iarăşi au izbucnit în râs.

-          Păi ursule când am trecut noi pe aici era deja dup-amiază. Noi mâncasem de mult într-un luminiş. Nu ţi-am fi mâncat mărul că suntem sătui. Vezi dacă eşti lacom şi egoist? Ai rămas şi păcălit şi înfometat.

Ursuleţul a oftat ruşinat.

-          Promit că nu o să mai fiu lacom şi o să împart totul cu voi. V-a mai rămas ceva mâncare de la prânz? Nu mai pot de foame!

-          Hai cu noi ursule! Să-ţi fie învăţătură de minte!

Şi aşa cei trei prieteni au plecat împreună într-o poiană frumoasă. Veveriţoiul şi iepurele făceau salturi şi căţărări după fructe, nuci şi alune iar ursul mânca fericit. De-atunci nu a mai fost niciodată egoist şi nu a mai vorbit nicioată cu o ciocănitoare.

Share on Facebook

Prietenii mei de la Camera Desenelor m-au invitat să-mi dau cu părerea despre pictura pe pereţii camerelor de copii.

Le-am spus şi lor cât de mult îmi place să scriu poveşti şi cât de mult cred în importanţa poveştilor pentru voi, copiii. Pictura pe pereţi este o altă formă de a povesti.

Tuturor ne place să desenăm. Cred că toţi am pictat pe pereţi încercând să ne facem camerele cât mai frumoase.

Dar ce poate fi mai plăcut decât să adormi ascultând poveşti înconjurat de personajele preferate?

Puteti citi ce le-am povestit pe blogul lor- Camera Desenelor

Share on Facebook

A fost o dată demult o împărăţie a pisicilor într-un loc neştiut de nici un om. Era o împărăţie imensă cu pomi înalţi, tunele şi fel şi fel de ascunzişuri, castele impunătoare, regi, prinţi şi prinţese.

Probabil că deja v-a umflat râsul şi nu puteţi să vă închipuiţi un motan cu coroană de rege. Ei bine regele acestei împărăţii era motanul birmanez Kraus şi avea o mantie lungă din piele de şoricel, ba chiar şi o coroană din oase de peşte.

Regele Kraus domnea peste regatul pisicilor de zeci de ani şi locuia într-un container mare pe cea mai frumoasă alee din toată împărăţia. Era căsătorit cu regina birmaneză Miţa şi avea nouă copii: Zuzu, Pufi, Moxi, Poşetuţă, Figaro, Jinxy, Saşa, Cuchi şi Soso.

Kraus a domnit în pace, fără războaie cu regatul Şoarecilor sau cu Împărăţia dulăilor şi era foarte mulţumit de toţi supuşii săi. Singura lui problemă era că obosise destul de rău. Un motan în vârstă ca dumnealui are nevoie de multe ore de somn şi relaxare. Nu mai era de mult un pisoi în toată puterea. De aceea plănuia cu regina Miţa o ieşire la pensie glorioasă. Îşi doreau să se mute într-un loc mai călduros, cu mâncare mai bună şi cât mai multe perne pufoase. Nu puteau să plece însă fără să lase un succesor la tronul împărăţiei pisicilor.

Aveau de unde alege . Din cei nouă pisoi, patru erau băieţi. Regulile în împărăţia pisicilor erau însă clare: nimeni nu putea fi rege fără să fie căsătorit.

Regele Kraus a comandat organizarea unui bal nemaipomenit pe aleea Tomberoanelor şi a invitat cele mai frumoase pisici de măritat de prin zonă.

Figaro era singurul motănel cu gânduri de însurătoare. Fraţii lui încă se mai jucau cu ghemotoace de lână şi nici nu se gândeau să preia conducerea împărăţiei.

Aşadar pisoiul cel mai mare a îmbrăcat mantia tatălui său şi s-a prezentat la bal cu coada tremurând. Pe aleea Tomberoanelor muzica şi voia bună l-au întâmpinat. Pisici care mai de care mai blănoase şi cu boturile mai turtite îl salutau emoţionate. Nici una dintre pisicile acestea persane, considerate de viţă nobilă şi deosebit de frumoase, nu-l atrăgeau.

Spre disperarea regelui Kraus şi a reginei Miţa, Figaro s-a aşezat în spatele unui tomberon, a desfăcut cu ghearele o cutie de sardine şi s-a pus pe mâncat. Degeaba părinţii îl implorau să invite şi el o pisică la dans, să se gândească la bătrâneţea lor şi să se însoare o dată. Lui Figaro nu-i plăcea nici o pisică.

Când toată împărăţia se pregătea să plece de la bal pentru că se transformase într-un dezastru, Figaro a simţit că visează. Pe capacul tomberonului în spatele căruia se aşezase el, a sărit o pisică portocalie de toată frumuseţea. Avea blana potrivit de lungă, ochii mari şi verzi, vârfurile lăbuţelor parcă înmuiate în lapte, coada lungă şi subţire-cum numai prinţesele o au.

A fost dragoste la prima vedere. Figaro a invitat-o la dans şi pe tot parcursul melodiei a simţi că pluteşte cu pisica portocalie în braţe. Nu a mai stat pe gânduri şi a cerut-o în căsătorie.

Pisica era bulversată. Ea nici măcar nu ştia că există o Împărăţie a pisicilor, un rege, sau o regină, Ajunsese la acest bal întâmplător, fugărind un şoricel.

Era o pisică ţinută în casă, răsfăţată, pieptănată şi îmbuibată cu mâncare. Nu mai văzuse niciodată până atunci aleea Tomberoanelor. Pentru că era o mâţă aventurieră i s-a părut minunat să devină regină şi să trăiască în Împărăţia pisicilor. Avea de trecut un singur obstacol: stăpânii. Nu putea să plece pur şi simplu de acasă. Ei avuseseră grijă de ea şi o iubeau mult. Cum ar fi putut să-i părăsească?!

Pisica portocalie i-a spus lui Figaro că-i acceptă cererea în căsătorie, numai dacă o ajută să găsească o modalitate prin care să plece de acasă fără să-i supere pe oamenii care au avut grijă de ea.

Disperat Figaro s-a dus direct la regele Kraus să-l anunţe că şi-a găsit mireasa şi că are nevoie de un sfat.

Auzind bătrânul Kraus povestea pisicii portocalii, a început să râdă pe sub mustăţi.

-          Miţa vino repede că am găsit unde să ieşim la pensie!

-          Vin acum dragă Kraus!

-          Dar tată, cum rămâne cu problema viitoarei mele soţii?! A scâncit Figaro îngrijorat.

-          Noi suntem soluţia la problemele voastre fiule! Portocalia vine să locuiască la castel cu mătăluţă iar eu şi maică-ta ne mutăm în vila soţioarei tale ca să le alinăm suferinţa stăpânilor.

-          Şi o să meargă tată?

-          Crede-mă că oamenilor o să le pară rău după portocalie, dar când eu şi Miţa o să apărem în peisaj, drăgălaşi şi înfometaţi, o să fie atât de ocupaţi să aibă grijă de noi încât o să uite cât ai clipi de suferinţă.

Zis şi făcut! Kraus şi Miţa au ieşit la pensie şi acum sunt cele mai răsfăţate pisici. Dorm în vârful patului, pe perne pufoase, mânâncă cele mai alese mâncăruri şi sunt mângâiaţi toată ziua bună ziua. Stăpânii pisicii portocalii s-au ataşat de fostul rege şi fosta regină  şi sunt fericiţi cu noile lor animale de companie.

Regele Figaro ÅŸi pisica devenită „Regina portocalie” au făcut o nuntă fastuoasă ÅŸi apoi au plecat în luna de miere la vânătoare de soricei. Iar de când s-au întors domnesc în pace ÅŸi cu multă iubire.

Şi-am încălecat pe-o pisică

Şi nu v-am spus o minciunică

Share on Facebook

Dragilor şi dragelor, mai jos v-am pregătit, în variantă audio,  încă o poveste de primăvară: Fluturele şi albăstrica

Sper să o ascultaţi cu plăcere

citesteopoveste

Share on Facebook

Iată că a sosit momentul ca Noni să îşi primească premiul pentru participarea la concursul dedicat Zilei Mamei.
O poveste personalizată special pentru ea.

Audiţie plăcută Noni!

A fost o dată o fetiţă pe nume Noni care locuia într-un sat sărăcăcios alături de mama şi fratele său. Tatăl copiilor muncea într-un oraş din apropiere şi îşi vedea familia foarte rar.

Fetiţa noastră avea aproape 10 ani şi deja purta pe umeri povara grea a familiei.

În fiecare zi se trezea la 6 dimineaţa. Dădea de mâncare câinelui şi pisicii, mătura curtea, pregătea micul dejun, îşi făcea ghiozdanul şi pornea la drum.

Mai întâi îl lăsa pe fratele cel mic la grădiniţă, apoi trecea pe la mama pe la servici şi îi ducea câteva sandvişuri. Mama lucra foarte mult, uneori şi noaptea şi nu avea timp să se ocupe de toate lucrurile astea.

Noni ajungea la şcoală la ora 8, deja obosită. După prima oră simţea cum i se închideau ochii de somn. Uneori i se întâmpla chiar să adoarmă cu capul pe bancă. Învăţătoarea o certa şi o pedepsea fără să ştie cât de mult muncea Noni până să ajungă în clasă.

Fetiţa noastrăera totuşi norocoasă pentru că era foarte isteaţă şi avea o imaginaţie  foarte bogată, astfel încât nu lua niciodată note proaste.

Deşi îşi ajuta familia cu tot ce putea, lui Noni nu-i mulţumea nimeni niciodată. Ba mama o mai şi certa când uneori uita să-l ajute pe frăţiorul mai mic la scris bastonaşe sau la modelat plastilină. Nu era niciodată mulţumită de ea. Îi spunea că mănâncă prea mult, că e leneşă şi că nu seamănă deloc cu ea, spre deosebire de copilul mai mic care a moştenit-o şi fizic şi mental.

Noni adormea de multe ori plângând şi gândindu-se la cum ar putea să devină mai harnică pentru ca mama să o iubească măcar cât pe fratele său.

Când 8 martie s-a apropiat, la şcoala lui Noni toţi copiii au început să vorbească despre ce surprize urmau să le pregătească mămicilor lor.

Noni era foarte entuziasmată şi nu se putea hotărî ce cadou să-i facă mamei ca să-i demonstreze cât de mult o iubeşte.

A început prin a face curăţenie. În scurt timp toată casa lucea. A adunat flori proaspete din grădină şi le-a aşezat în glastre. Apoi a descoperit, plină de praf, cartea de bucate a bunicii. S-a hotărât să facă ciorbă, pui fript, cartofi dulci şi cozonac. Mâncarea i-a ieşit exact ca în cartea de bucate şi mirosea de-ţi lăsa gura apă.

Apoi Noni i-a telefonat tatălui la oraş, i-a povestit ce surpriză a pregătit şi l-a rugat să se învioască de la serviciu ca să participe la cina în familie. Tatăl a fost imediat de acord şi s-a grăbit să ajungă acasă. Până să vină mama de la serviciu totul a fost gata.

Fratele mai mic şi tata o aşteptau zâmbitori la masă. Noni îşi pusese un şorţuleţ de bucătărie şi era gata să servească cina. Florile de primăvară şi cozonacul parfumaseră încăperea. Căţelul şi pisica dormeau sătui în curte.

Mama a intrat în sfârşit pe uşă. Era cam obosită şi nu se aştepta la o asemenea surpriză. Noni i-a luat haina şi geanta şi le-a dus la cuier. Ar fi vrut să o pupe dar până să se întoarcă de la cuier mama s-a grăbit să-i strângă în braţe pe tată şi pe copilul mai mic, fără să se uite măcar la Noni care pregătise surpriza.

Fetiţa a oftat şi s-a grăbit să aducă mâncarea. Tatăl a observat că Noni s-a întristat şi a încercat să salveze situaţia:

-Mama, pe Noni nu o pupi? Ea ne-a adunat pe toţi aşa de frumos. Ea a făcut curăţenie. Ea a gătit mâncarea asta minunată. Ea ne ajută să avem grijă de ăsta micu.

-Noni e mare, nu mai are nevoie de pupături de la mama, nu-i aşa?

Noni şi-a coborât privirea în podea şi n-a spus nimic. Rămăsese cu farfuriile de mâncare în braţe şi nu-i venea să creadă că mama nu vrea sa o pupe

-Noni, eşti copil? De ce-ai rămas cu buza umflată?

Fetiţei i-au dat lacrimile şi mama parcă s-a trezit dintr-un somn adânc. Şi-a dat seama cât de urât se purtase cu Noni, cum o împovărase cu treburi numai ca ea şi tata să poată munci şi că acum nici măcar nu-i mulţumise pentru tot ce făcuse. S-a ridicat de la masă şi a luat-o în braţe.

-Iartă-mă Noni!Iartă-mă te rog! Nu mi-am dat seama cât de urât m-am purtat. Eşti cea mai bună fetiţă! Iartă-mă. N-am să mai muncesc aşa de mult şi n-am să te mai pun să faci lucruri de oameni mari.

Åži uite aÅŸa , în seara de 8 martie, în familia lui Noni lucrurile au revenit la normal. PărinÅ£ii au discutat despre cum o să se schimbe. Mama a felicitat-o pe Noni de zeci de ori pentru mâncarea pe care o pregătise ÅŸi i-a spus că e „o gospodină mai bună decât mama ei”.

Noni s-a simţit din nou iubită de părinţi şi a înţeles că oamenii mari fac şi ei greşeli, mult mai mari decât ale copiilor, dar că important este să încerci să-ţi repari greşelile şi să înveţi din ele.

Şi-am încălecat pe-un cozonac

Şi v-am spus o poveste fără mac.

Share on Facebook