Archive for March, 2009

Am placerea să vă anunţ că povestea “Muzica rupe vrăjile” a apărut şi în ziarul Adevărul de astăzi.

Nu am mai postat nici o poveste zilele astea pentru că o mulţime de treburi de spiriduş m-au ţinut ocupată. De exemplu, revista Lilliput pregăteşte un super CD de Paşte cu muzică pentru copii şi poezii.  Sâmbătă am înregistrat şi eu poezia “La Paşti” de George Topârceanu. O veţi putea asculta cât de curând. Vom lansa CD-ul printr-un eveniment foarte frumos, pe 10 aprilie la City Mall aşadar în curînd avem ocazia să ne întâlnim.

Până atunci însă am să mă ţin în continuare de scris poveşti că nu vreau să rămân în urmă.

Vă pup! Fiţi cuminţi şi scrieţi-i Iepuraşului ce vreţi să vă aducă :)

Dragii mei, se făcea că într-un an Iepuraşul de Paşte se supărase pe toţi oamenii care nu credeau în el şi se hotărâse să intre în concediu.

Luase această hotărâre după ce cu multă grijă trimisese scrisori tuturor părinţilor în care îi sfătuise să le spună copiilor să fie cuminţi ca să îi viziteze Iepuraşul şi oamenii mari le aruncaseră la coş fără să le citească

-Nu se poate aşa ceva! Eu mă spetesc în fiecare an ca să le aduc bucurie, îi sfătuiesc să fie cuminţi, le trimit scrisori, pictez milioane de ouă şi cofetarii gătesc milioane de ouă de ciocolată şi totuşi nimeni nu mai crede în mine. De ce să muncesc eu degeaba pentru nişte nerecunoscători? Mai bine spun „nu mulţumesc” anul acesta. Să se descurce şi fără mine!

Şi Iepuraşul De Paşte şi-a luat tălpăşiţa. S-a instalat pe o plajă îndepărtată şi a intrat în vacanţă.

Iepurii cofetari nu s-au îndurat să se oprească din gătit ouă de ciocolată. Au continuat să producă micile cadouri dulci pentru copii sperând că Iepuraşul se va răzgândi.

Paştele se apropia, producţia de ouă era aproape gata şi nu exista nimeni care să facă livrările.  Iepurii cofetari văzând că Iepuraşul nu se răzgândeşte s-au hotărât să găsească o modalitate prin care să îl înduplece să se întoarcă.

Pentru că nu aveau puteri magice au trebuit să apeleze la Moş Crăciun. Un iepure mai curajos s-a hotărât să-i telefoneze:

-          Bună ziua Moşule! Iartă-mă că te deranjez…

-          Cine e la telefon? E primăvară! Sunt în vacanţă.

-          Ştiu Moşule dar avem nevoie de ajutorul tău…

-          Sunaţi la Iepuraşul de Paşte, el se ocupă de treburile astea primăvara.

-          Păi tocmai asta e problema. Iepuraşul a plecat în vacanţă şi acum nici un copil nu va mai primi cadouri de Paşte.

Moş Crăciun s-a mirat grozav.

-          Cum adică a plecat în vacanţă?!

-          E supărat pentru că foarte mulţi oameni nu mai cred în Iepuraş

-          Ce încurcătură…Aveţi cadourile pregătite?

-          Avem ouă pictate şi ouă de ciocolată pentru toţi copiii dar nu are cine să le împartă.

-          Eu nu am cum să le împart. Sania mea nu funcţionează decât iarna. Am însă o idee…

Moş Crăciun le-a trimis iepurilor cofetari un săculeţ cu praf de stele. Le-a spus să deschidă săculeţul când se lasă seara, să sufle grăunţele de stele în cele patru zări şi să spună nişte cuvinte magice.

După isprava asta toţi copiii din lume au visat că Iepuraşul le spunea să fie cuminţi, ascultători şi să îşi caute cadourile în dimineaţa de Paşte.

În dimineaţa de Paşte, Iepuraşul nostru stătea la plajă, bosumflat şi dezamăgit. Chiar şi pe insula asta îndepărtată unde hotărâse el să se ascundă erau destul de mulţi copii. I-a auzit vorbind despre iepuraş şi despre ouă de ciocolată. Cu toţii visaseră mesajul fermecat transmis de iepurii cofetari şi toţi cercetau împrejurimile după cadouri.

Înduioşat şi fericit că încă mai există copii care cred în el, Iepuraşul s-a întors repede la sediul său bine ascuns, a încărcat toate ouăle în doi saci fermecaţi şi a pornit la drum.

Până să se lase seara reuşise să livreze deja toate ouăle. Nici un copil nu rămăsese fără cadou .

Iepurii cofetari au răsuflat uşuraţi, Moş Crăciun s-a întors mulţumit la vacanţa lui şi Iepuraşului i-a trecut orice urmă de supărare.

Dacă toţi copiii ar uita de Iepuraş într-o bună zi acesta n-ar mai exista. Cu cât cred mai mulţi copii şi oameni mari  în Iepuraş, în zâne, în Moş Crăciun, cu atât poveştile vor continua să se scrie şi personajele fermecate vor continua să existe.

Şi-am încălecat pe-un ou de ciocolată

Şi v-am spus o poveste fermecată.

A fost odată ca niciodată o şcoală de iepuri. Nu vă miraţi, anumiţi iepuraşi merg la şcoală- nu iepurii de câmp, nici iepurii de angora şi nici iepuraşii aceia mici, de casă pe care îi vedeţi voi la magazinele pentru animale. Iepuraşii de Paşte, nişte iepuri foarte speciali, cu o dexteritate incredibilă, foarte prietenoşi şi deloc mofturoşi sunt cei nevoiţi să meargă la şcoală.

La şcoala de iepuri despre care vă povestesc predau nişte iepuroi bătrâni, ieşiţi de mult la pensie din funcţia de iepuri de Paşte. Iepuroii îi învaţă pe cei mai mici cum să picteze şi să încondeieze ouă, organizează curse cu obstacole şi exerciţii de jonglerie cu ouă crude, fierte şi de ciocolată. În plus, iepuraşii elevi fac şi cursuri de bune maniere.

În fiecare an, câteva sute de iepuraşi intră pe băncile şcolii de Paşte şi se pregătesc pentru o nouă sesiune de împărţit ouă.

Şcoala aceasta există dragii mei, numai pentru ca voi să găsiţi în fiecare an câte ceva de la Iepuraş. Închipuiţi-vă numai câtă muncă este pentru Iepuraş, că doar nu e nici Moş Crăciun şi nici vreo zână cu puteri nemaivăzute. În vremuri foarte îndepărtate Iepuraşul reuşea să vă împartă tuturor cadourile la timp; anii au trecut, copiii s-au înmulţit peste măsură şi pentru ca să nu rămână vreunul fără ouă de Paşte, s-a înfiinţat această şcoală care pregăteşte anual câteva sute de iepuraşi.

Iepuraşii sunt recrutaţi cu atenţie şi condiţia majoră pentru ca ei să fie acceptaţi la şcoală este să le placă foarte mult copiii.

În primăvara despre care vreau să vă povestesc, pe băncile şcolii de iepuri a apărut un elev mai special- iepurele Albino. Era un excelent atlet şi în numai câteva ore le-a demonstrat profesorilor şi colegilor săi că la probele de gimnastică şi dexteritate nu-l va putea depăşi nimeni. Totuşi, când venea vorba de cursurile de bune maniere, Albino era ultimul din clasa sa. Refuza să ofere ouăle politicos sau să mustăcească drăgălaş aşa cum erau învăţaţi şi spunea mereu: „Dar mie ce-mi aduce Iepuraşul? Mie cine îmi lasă în faţa vizuinei măcar un ou? De ce să le duc eu ouă unor copii nesuferiţi care mă trag de urechi şi mă enervează la culme?!”

Iepuroiul responsabil cu bunele maniere îl privea îngrijorat şi îl dădea mereu afară de la ore. Ba chiar i-a convocat pe ceilalţi profesori şi pe însuşi Iepuraşul fondator al şcolii ca să le comunice că nu va permite ca elevul năzdrăvan să iasă la distribuit ouă în dimineaţa de Paşte. Ceilalţi profesori îl apreciau foarte mult pe Albino şi îi lăudau tot timpul jongleriile spectaculoase, fuga de atlet şi ţinuta elegantă.

Albino nu numai că era nemanierat, dar era şi cam gură-spartă, astfel încât după câteva luni de cursuri, toţi colegii lui  ştiau că se înscrisese la şcoala de iepuri numai ca să strângă toate ouăle care îi vor reveni în dimineaţa de Paşte şi să le ducă acasă.

V-am spus mai devreme că Iepuraşul nu are puterea lui Moş Crăciun însă asemenea tuturor zânelor şi protectorilor copiilor, are un dar special: simte când cei mici nu sunt cuminţi, când mint sau vor să facă câte o năzbâtie. De aceea, cu câteva zile înainte de Paşte, Iepuraşul şef l-a chemat pe Albino în biroul său sculptat într-o scorbură. Albino era foarte nervos şi se temea că Iepuraşul a aflat ce are el de gând să facă. Îşi freca lăbuţele şi mustăcea uşor speriat. S-a aşezat pe o pătură de muşchi verde şi aştepta înfrigurat  să audă ce are de spus mai marele lui.

Iepuraşul şi-a dres puţin vocea şi a început să-i vorbească, plimbându-se prin birou cu labele la spate: „Albino, eşti unul dintre cei mai buni iepuri de Paşte de la şcoala noastră. Îmi aminteşti de mine în tinereţe. Eram la fel de energic şi de agil ca şi tine. Dacă tu crezi că nu ai nevoie de bune maniere pentru meseria aceasta sunt de acord să te scutesc de cursul acesta cu o singură condiţie: să distribui cadouri unor oameni la fel de nepoliticoşi ca şi tine.Nu o să dai ouă copiilor ci părinţilor şi bunicilor care nu mai cred în Iepuraş”

Albino a început să râdă şi era nespus de fericit că nu va fi dat afară de la şcoală. Iepuraşul l-a întrerupt însă: „Nu am terminat Albino. Oamenii despre care ţi-am vorbit obişnuiesc să arunce cu ouăle şi să plângă că vor cadouri mai scumpe, este foarte greu să le faci un cadou mulţumitor şi va fi o muncă foarte grea. De aceea pentru fiecare ou pe care vei reuşi să îl dăruieşti, eu îţi voi dărui trei în schimb.”

Năzdrăvanul nostru la auzul acestor cuvinte s-a entuziasmat grozav şi s-a hotărât să uite de planul lui cu furtul de ouă pentru că acum avea ocazia să primească de trei ori mai multe. A întrebat totuşi: „Da ceilalţi iepuri care lucrează cu copiii câte ouă primesc?” Iepurele şef a zâmbit şi i-a spus că la finele distribuirii fiecare iepure primeşte un coş cu ouă pictate, coş mai mare sau mai mic în funcţie de câţi membrii numără familia respectivului.

Albino i-a mulţumit Iepuraşului şi a plecat să se pregătească de dimineaţa cea mare, fericit că va câştiga mai mult decât toţi.

În dimineaţa de Paşte toţi iepurii au pornit la drum, care mai de care mai veseli şi mai încărcaţi.

Albino a plecat şi el, cărând în spate un sac de trei ori mai mare decât cei ai colegilor săi, gata să îşi termine treaba cât mai repede.

Pe la jumătatea dimineţii iepuraşii se întorceau la sediu pentru câte un nou sac de ouă, fericiţi şi glumeţi. Albino se întorcea şi el cu sacul lui uriaş plin cu ouă sparte, murdar de albuş şi gălbenuş, jumulit şi obosit. Nici măcar un om mare nu a crezut că Albino este un iepure de Paşte, toţi l-au gonit şi au aruncat după el cu ce-au nimerit.

Lăcomia nu se poate răsplăti niciodată dragii mei, nu vă doriţi niciodată mai mult decât puteţi duce pentru că s-ar putea chiar să primiţi şi nu o să fie prea plăcut. Desigur ca dacă învăţaţi din greşeli, răsplata poate fi înzecită aşa cum s-a întâmplat şi cu Albino al nostru.

De la această ispravă Albino a rămas responsabil cu copiii şi oamenii mari care nu cred în Iepuraş. Răsplata lui însă este întradevăr foarte mare pentru că de fiecare dată când reuşeşte să convingă pe câte cineva să îi accepte darul şi să creadă în Iepuraş primeşte un ou de aur şi un ou de ciocolată. Iepuraşul cel bătrân i-a promis că atunci când va strânge 100 de ouă de aur îi va ceda funcţia de director al Şcolii de Iepuri de Paşte.

Indiferent care Iepuraş o să vă aducă vouă darurile de Paşte, nu uitaţi să îi mulţumiţi şi să primiţi orice cadou cu inima deschisă. Iar dacă vă vizitează Albino, ajutaţi-l şi pe el pentru că nu mai e de mult lacom şi a început să iubească foarte mult copiii, mai ales pe cei care cred în poveşti şi vise frumoase, în zâne, prinţese, Moş Crăciun şi Iepuraş.

Şi-am încălecat pe-un coş cu ouă

Şi v-am spus o poveste cu rouă!

easter-bunny-t6532

A fost o dată într-un ţinut foarte îndepărtat o pădure mare mare de tot. Nici un om nu se încumeta să se afunde în această pădure deoarece asupra ei domnea un vrăjitor foarte rău.

Animalele erau veşnic foarte triste căci vrăjitorul le exploata la maxim şi nu le permitea niciodată să se joace, să cânte sau să se plimbe.

Toţi iepurii, toate veveriţele, toţi lupii, toţi urşii, toţi leii, toate căprioarele, toţi cerbii şi toate păsările din această pădure trebuiau să muncească la construirea unui castel nemaivăzut pentru vrăjitor. Pădurea aceasta fermecată atrăsese oameni şi multe animale domestice în labirintul ei. Căţei, pisici, cai, vaci, ba chiar şi găini, lucrau cot la cot cu suratele lor sălbatice şi cu bieţii oameni pierduţi pe veci în împărăţia acestui tiran. Începeau munca dimineaţa în zori şi roboteau până cu mult după apusul soarelui.

Vrăjitorul despre care vă povestesc se folosea de tot felul de trucuri pentru a le face pe animale să muncească tot mai mult. Ziua era mult mai lungă în pădurea aceasta şi mâncarea nu se putea găsi decât după terminarea programului. Când bietele animale terminau în sfârşit de muncit şi se îndreptau înfometate către vizuinele lor, urâciosul vrăjitor arunca o pâclă neagră deasupra întregii păduri în aşa fel încât acestea să nu mai poată găsi mâncare şi să se culce mai repede. Foamea devenise atât de puternică încât unele animale nici să doarmă nu mai puteau. Astfel unele dintre ele se adunau într-ascuns noaptea şi stăteau la poveşti.

Aşa au ajuns să se împrietenească într-o noapte un cal foarte simpatic cu un leu extrem de elegant şi cu un motan foarte inteligent. Vorbeau despre câte-n lună şi-n stele ca să-şi astâmpere foamea. Noaptea erau nedespărţiţi iar ziua se prefăceau că nu se cunosc pentru a nu stârni bănuieli. Când împingeau de zor într-o dimineaţă la nişte marmură şi la nişte saci de pietre nestemate, l-au auzit pe unul dintre muncitorii noi veniţi cântând. Era un lup de toată frumuseţea  şi cânta nemaipomenit de frumos. Calul, leul şi motanul nu-şi mai puteau lua ochii de la el şi parcă cuprinşi de o vrajă de neînţeles i s-au alăturat şi ei fără să se mai gândească ce li s-ar putea întâmpla dacă vrăjitorul i-ar auzi.

Din fericire vrăjitorul tocmai plecase într-o călătorie prin împrejurimi pentru a atrage noi muncitori şi lăsase pădurea în grija unui pelican.

Seară de seară animalele se întâlneau prin diverse scorburi şi cântau până dimineaţa.

Pelicanul ştia ce se întâmpla dar s-a hotărât să nu le interzică întâlnirile pentru că observase că toată pădurea munceşte mai cu spor de când cu concertele celor patru. Urşii, veveriţele, pisicile,leii, câinii, vacile, zburătoarele, toţi se adunau cu mic cu mare după ce-şi terminau programul, în faţa unei scene improvizate.

Unele animale se temeau de furia vrăjitorului şi nu participau la întâlniri, dar cele care participau aveau parte de surprize deosebite. Datorită muzicii şi fericirii din pădure, vrăjile începeau să-şi piardă din efect. Vremea se încălzea, întunericul se lăsa tot mai târziu, mancarea începea să reapară.

Pelicanul s-a speriat când a văzut că fenomenul muzicii lua amploare în pădurea fermecată şi a decis că trebuie să-i împiedice pe cei patru să mai cânte căci altfel risca să fie închis în temniţă.

Astfel cu o seară înaintea întoarcerii vrăjitorului, pelicanul s-a dus la locul secret de concerte, hotărât să pună cappăt distracţiei din pădure. A fost însă prea tărziu. Bucuria şi muzica animalelor reuşiseră să rupă cea mai puternică vrăjitorie: labirintul. Pentru prima oară după zeci de ani animalele reuşiseră să iasă din întuneric. Concertul programat în pădure pentru seara aceea se desfăşura acum în regatul vecin. Lupul, Calul, Motanul şi Leul cooptasera şi o Marmotă în trupă şi încântau acum un public numeros.

Degeaba Pelicanul s-a dus în audienţă la Împărat şi l-a implorat să oprească muzica, degeaba a încercat să le dea foc la instrumente, tot regatul de dincolo de pădure îi iubea aşa de mult pe cei cinci artişti încât nimic nu i-ar fi putut convinge să renunţe la muzica lor.

Vrăjitorul s-a întors la castel şi a înnebunit de furie. Câţiva iepuraşi făceau curăţenie, o veveriţă tocmai îşi lua tălpăşiţa şi păsările ciripeau voios. În rest: pustitetate. De nervi, urâciosul vrăjitor s-a transformat în cenuşă şi vântul l-a purtat departe.

Cât despre vitejii noştri muzicanţi, şi acum mai încântă regatul de lângă pădure cu muzica lor hipnotizantă care a reuşit să doboare toate vrăjile.

Şi-am încălecat pe-o chitară

Şi v-am spus o poveste,

Dulce şi amară.

Şi-am încălecat pe un bass

Şi nu m-am oprit la popas.

Şi-am încălecat pe-un arici,

Căci sfârşitul nu-i aici.

Întrebare de concurs fulger: Primul copil care răspunde printr-un comentariu la întrebarea “Despre ce formaţie muzicală românească este vorba în povestea de mai sus?” primeşte prin poştă o revistă Lilliput :)

Indiciu: nume de floare

Succes!

Iată varianta audio a poveştii ursuleţului fotbalist Yuki.

Audiţie plăcută!