Archive for May, 2009

zapa

Dragi copii, acum că am lansat concursul şi v-am dat de lucru, ce-aţi zice dacă v-aş propune şi o întâlnire sâmbătă?

Poveştile Zăpăcitei participă la Ziua Bloggerilor Bucureşteni, eveniment care se va desfăşura sâmbătă, 30 mai, începând cu orele 12:00 la Casa de Cultură a Studenţilor.

Mă puteţi găsi pe acolo toată ziua, vă garantez că o să mă recunoaşteţi după costumul de spiriduş şi un snop de baloane colorate pe care o să le aduc ca să le modelăm împreună.

Aşadar dacă sâmbătă vreţi să facem cunoştinţă, să învăţaţi să modelaţi săbii sau căţeluşi din baloane colorate, să-mi daţi idei de poveşti şi să le scriem împreună pe blog, să ne pozăm, vă aştept cu cel mai mare drag!

Dacă v-am stârnit interesul, vă rog să vă anunţaţi participarea printr-un comentariu ca să ştiu la câţi prichindei să mă aştept :)

Dragilor şi dragelor să ştiţi că nu v-am abandonat şi că nici nu m-am oprit din scris p0veşti. Am fost însă foarte precoupată pentru că se apropie 1 iunie, ziua voastră şi nu-mi mai văd urechile de spiriduş( de ocupată ce sunt).

Ca să vă mai îmbunez, vă provoc la un nou concurs cu premii muzicale. Revista Lilliput ne asigură şi de data aceasta premiile- 9 albume “Răzvan the best of…7″ pentru nouă cititori de poveşti zăpăcite.

Pe albumul acesta al lui Răzvan Gogan se regăseşte şi o melodie care l-a făcut celebru “Vreau să fiu preşedinte”.

Întrebarea concursului este: “Tu dacă ai fi preşedinte ce ai face pentru a-i mulţumi pe toţi copiii?”

Voi premia primele nouă răspunsuri trimise prin comentarii la această însemnare. Puteţi să răspundeţi la această întrebare în orice formă de creaţie literară vă trece prin minte până pe data de 31 mai.

Pe 1 iunie dimineaţa voi publica câştigătorii, cu surliţe şi trâmbiţe, apaluze şi la mulţi anuri de Ziua Copilului. Tot în aceeaţi zi premiile vor porni frumos împachetate către norocoşi prin intermediul Poştei Române.

Fiecare câştigător va primi un mail de la mine în care îi voi solicita adresa poştală şi o fotografie ca să ne cunoaştem mai bine.

Vă doresc succes şi de-abia aştept să vă citesc creaţiile. Cine ştie, poate meşterim împreună şi nişte poveşti despre copii preşedinţi pornind de la ideile voastre…

P.S. Concursul acesta, ca de altfel toate celelalte desfăşurate în căsuţa mea zăpăcita de pe internet, sunt dedicate exclusiv copiilor

A fost o dată ca niciodată o vrăjitoare pe nume Balki. Vrăjitoarea despre care vreau să vă povestesc era destul de tânără, avea numai 300 de ani şi nu era atât de urâtă ca celelalte vrăjitoare. Nu avea nasul mare, nu avea negi uriasi, parul nu era ciufulit- era chiar blond si lin, pieptanat cu grija, avea un pisoi argintiu pufos in loc de clasica pisica neagra, o palarie verde crud care i se asorta de minune cu ochii verzi ca doua pietre de jad. A! Si sa nu va mai spun ca matura pe care zbura Balki era pictata de ea insasi cu tot felul de floricele si fluturasi.
Balki traia pe Taramul de Dincolo, in Tara Vrajitoarelor dar si-ar fi dorit foarte mult sa poata sa traiasca pe pamant pentru ca(si sa nu va minunati!), iubea copiii.
Sarbatoarea Halloweenului era una din putinele zile din cursul anului vrajitoresc in care toate vrajitoarele si toti monstrii puteau sa vina pe pamant. Era un prilej de bucurie nemasurata in satul lui Balki cand se apropia ziua cea mare. Toate vrajitoarele isi scoteau la iveala potiunile cele mai otravitoare, baghetele cele mai precise, faceau antrenamente de zbor cu matura, invatau vraji noi, pentru ca in fiecare an se facea un clasament al celor mai bune vrajitoare in functie de cate persoane reuseau sa sperie sau sa vrajeasca. Numai Balki cocea prajituri, glazura bomboane, scria povesti si nici nu-i trecea prin gand sa sperie vreun om, daramite vreun copil.
Toate vrajitoarele radeau de ea si se intreceau in mestesuguri ironizand-o ca iar va iesi pe ultimul loc in clasament.
Uneori si Balki se intreba de ce o fi atat de diferita de suratele ei, de ce nu-i prea ies vrajile si de ce iubeste atat de mult copiii. In tot taramul de dincolo exista un singur personaj care stia adevarul dar nu vroia sa i-l spuna. Acesta era Parintele Cunoasterii, un vrajittor batran si foarte iscusit care in urma cu 300 de ani se indragostise de o zana buna. Cum o asemenea relatie nu era permisa printre vrajitori, copilul care s-a nascut din povestea aceasta de dragoste a fost inregistrat la oficiu ca fiind vrajitoare, nascuta dintr-un bob de mazare atins de bagheta Parintelui Cunoasterii.
Iata deci ca Balki nu se comporta ca o vrajitoare pentru ca nu avea cum, ea era singura zana buna a Zilei de Halloween.
Anul acesta insa intrebarile o copleseau pe Balki dupa cum v-am spus, era dureros ca nu putea fi ca toate celelalte. Cum statea ea si plangea pe un colt de piatra, tatal ei a auzit-o si l-au podidit si pe el lacrimile. Trebuia sa-i spuna adevarul si trebuia sa indrepte falsul facut la nasterea fetitei chiar si cu pretul pierderii titlului de parintele Cunoasterii.
I-a trimis la usa un pachetel mic verde din frunze de brusture cu un bilet pe care scria: “Deschide si lacrimile tale nu vor mai curge niciodata decat de fericire!”. Balki, foarte curioasa a deschis pachetul si intradevar a inceput sa planga de fericire. Era un costum de zana buna absolut superb, stralucea ca soarele; deasupra lui se gasea o bagheta fermecata inconjurata de o aura de lumina calda, prietenoasa. Miroseau a flori si a prajituri, si coronita din praf de stele avea numele ei incrustat minuscul cu raze de soare.

Tatal lui Balki nu si-a pierdut statutul pentru ca, in urma unei intruniri extraordinare, Consiliul Vrajitorilor a decis ca este o virtute sa respecti dreptatea si sa incerci sa-ti repari si recunosti greselile, niciodata nefiind prea tarziu.

Cat despre Balki, nu s-a mutat din Tara Vrajitoarelor pentru ca vrea sa-i fie aproape tatalui, dar coboara mult mai des pe pamant ajutandu-i pe cei care au nevoie de ea.

Noaptea de Halloween este preferata ei pentru ca este noaptea in care a descoperit ca este o zana buna cu puteri miraculoase si ca numai trebuie sa incerce sa sperie copiii.

Astfel dragii mei, cand o sa vina noaptea cea inspaimantatoare si cainii o sa se auda latrand, cand vantul o sa bata puternic scotand zgomote ciudate, cand o sa va fie frica din cauza povestilor infricosatoare legate de sarbatoarea Halloweenului, amintiti-va ca exista undeva o vrajitoare- zana buna pe nume Balki, care  nu o sa permita sa vi se intample nimic si o sa va fereasca de sperieturi.

Si-am incalecat pe-o matura cu o pisica

Si v-am spus o poveste mica.

P.S.  Poza cu vrajitoarea am luat-o de pe blogul costumedeserbare.wordpress.com, blog cu ajutorul caruia am facut rost de costumul meu de spiridus de vara;)

A fost o dată un gunoi bătrân. Era o mică sticlă de suc. Nu avea etichetă, hârtia se degradadează rapid. Plasticul în schimb poate rezista şi câteva mii de ani.

În tinereţe sticluţa noastră fusese purtată de vânt într-un râu învolburat, apoi pe mare şi de pe mare a ajuns în valurile înspumate ale oceanului. I-a fost foarte greu pentru că mişcarea îi făcea destul de rău iar soarele o încingea şi încerca să o topească. Când în sfărşit a ajuns la mal, a descoperit că aterizase pe o plajă plină cu copii. Spera că cineva o va ridica şi o va pune într-o căsuţă(adică într-un coş de gunoi), dar s-a înşelat. Un copil a văzut-o şi a storcit-o cu piciorul. Apoi a aruncat-o înapoi în ocean.

Aşa a ajuns gunoiul despre care vă povestesc să călătorească prin toată lumea, purtat de valuri sau de vânt şi uneori chiar de oameni.

Când soarta a aruncat-o pe o plajă de la Marea Neagră se simţea deja bătrână deşi nu călătorise decât câteva sute de ani şi era în floarea vârstei plasticului. Nu mai văzuse oameni de zeci de ani. În călătoria sa întâlnise mii de alte gunoaie ca şi ea dar niciodată pe nimeni care să le pună înapoi în căsuţe. Furtunile o ameţiseră, fulgerele îi făcuseră găuri mici şi îi îngreunaseră plutitul. A stat pe fundul mării câţiva ani buni, blocată sub o epavă până când un delfin care se juca prin nisip a atins-o cu botul şi a împins-o înapoi la suprafaţă. Era un gunoi îmbătrânit şi obosit.

Abia ce s-a aşezat să se odihnească la malul mării că s-a simţit din nou zdruncinată. Doi copii o luaseră la şuturi şi sticluţa s-a speriat. Îmbătrânise aşa de mult că uitase ce înseamnă „fotbalul”. A început să ţipe:

-Staţi! Staţi! Nu mă mai învârtiţi că mi-e foarte răăăăăău….

Copiii înmărmuriseră şi se uitau unul la altul fără să le vină să creadă că un gunoi vorbeşte.

Sticluţa a rămas şi ea surprinsă. Nu se aştepta ca cei doi să o audă, dar mai ales să o înţeleagă. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru:

-          Am ajuns din nou acasăăă!Uraaaa!

-          Acasă?! Au spus cei doi copii în cor

-          Da! Credeam că am şi uitat limba asta. Nu-mi aminteam cum arăta ţara de unde am plecat dar acum sunt sigură că pe aici pe undeva trebuie să fie fabrica care m-a făcut…

-          Fabrica?!

-          Nu aţi auzit de fabrică?

-          Noi nu mai folosim plastic pentru mâncare sau băutură de aproape o sută de ani şi tot e plin de gunoaie ca tine. Dacă am mai şi fabrica altele…în scurt timp am fi îngropaţi în sticle de suc. I-a răspuns băieţelul mai prietenos

Sticluţa era uimită. Dacă nu se mai fabrică sticle din plastic însemna că ea nu va mai putea fi topită, reconstruită şi pusă înapoi în circuit. Aproape tremurând a întrebat:

-          Păi şi cu gunoaiele rămase ce se întâmplă?

Celălat copil i-a răspuns cu ochii încă măriţi din cauză că vorbea cu un gunoi:

-          Le adunăm, le reciclăm şi le folosim la ceva plăcut pe care să nu fim nevoiţi să-l aruncăm a doua zi…aşa cum se întâmpla pe vremuri cu sticlele ca tine.

-          Ce înseamnă „recicla”?

-          Nu ai auzit de reciclare?!

-          Păi când am fost eu fabricată…căsuţele gunoaielor erau în coşuri. De-acolo ajungeam în nişte gropi imense sau…în cazul meu călătoream prin lume.

-          Ce groaznic. Cred că era atât de murdar peste tot…Trebuie să facem ceva cu tine

-          Ceva folositor. Zise şi celălalt băieţel. Ceva care să aibă nevoie şi de o voce…

-          O jucărie! Strigară amândoi în cor.

Sticluţa se entuziasmase şi ea. Dacă ar fi devenit jucărie n-ar mai fi fost niciodată singură şi nici n-ar mai fi aruncat-o nimeni. Toată lumea iubeşte jucăriile.

Şi aşa cei doi copii au luat gunoiul călător şi l-au dus la centrul de reciclat aflat la câţiva paşi de casa lor. Acolo au setat câţiva parametrii într-un calculator şi sticluţa de suc a fost preschimbată într-o maşinuţă teleghidată vorbitoare.

Copiii au luat-o acasă şi de atunci gunoiul şi-a găsit în sfârşit locul şi nu a mai rătacit de unul singur. Sticluţa le povestea celor voi ce văzuse în lunga ei călătorie şi copiii se minunau de cât de neglijenţi fuseseră oamenii cândva.

Nu e bine să aruncăm gunoaiele pe jos şi să le lăsăm să facă înconjurul lumii aşa cum a păţit sticluţa din poveste. Trebuie să avem grijă de oraşele noastre, să punem gunoaiele la locul lor şi să încercăm să refolosim tot ce se poate. Altfel, vorba celor doi copii din poveste, o să ajungem să trăim printre munţi de sticle de plastic şi alte “gunoaie”.

Şi-am încălecat pe-o sticluţă

Şi v-am spus o poveste drăguţă

Poza am preluat-o de pe site-ul National Geographic România