Archive for November, 2010

A fost o dată un şoricel care dormea toată ziua. Avea codiţa lungă şi subţire, urechile frumos rotunjite şi blana impecabilă- că doar dormea atât de mult că nu apuca să o tocească şi să o smotocească.

Ceilalţi şoricei din vizuină îl porecliseră şoricelul Snor pentru că sforăia cât era ziua de lungă. Deschidea ochii mici ca două bobiţe de piper numai când simţea miros de mâncare.
Caşcavalul afumat era cel mai bun ceas deşteptător pentru Snor. Cum se întorceau şoarecii de la vânătoare şi treceau cu bucăţele de caşcaval pe lângă culcuşul lui, cum se lua somnorosul nostru după ei.

Părinţii îl certau aproape în fiecare zi şi se rugau de el să se apuce o dată de treabă.
- Ori te duci la vânătoare ca toţi şoarecii responsabili, ori te trimit la şcoala de şobolani şi te angajezi la un laborator de ştiinţă. Nu se poate măi tată să dormi toată ziua şi să te trezeşti doar când îţi vine caşcavalul la nas… ne faci şi de răs, zău aşa!
- ZZZZzzz…Snor adormea în timp ce Tata şoarece încă îl mai dojenea.

Azi aşa, mâine aşa, părinţii nu ştiau ce să mai facă iar burtica lui Snor se rotunjea tot mai mult, umflându-se cu caşcaval şi somn. Familiile de şoareci începuseră să cârcotească şi nu prea mai erau de acord să-şi împartă prada cu şoricelul somnoros:
- Păi ce-i asta? Eu îmi pun coada la bătaie, rod saci de grâu, mă fugăresc toate mâţele, mă alungă oamenii cu mătura şi mă momesc cu otravă, ca să mănânce leneşul ăsta? a ţipat într-o zi un şoarece cam de vârsta lui Snor în timp ce şoricelul nostru adormise cu caşcavalul în braţe.
- Scoală-te măi mamă că râde toată lumea de tine. Ditamai şoricelul să adormi cu mâncarea în lăbuţe…l-a zguduit îngrijorată mama şoricel.
Snor a deschis un ochi, a mai luat o gură din bucata de caşcaval şi a adormit la loc
- Sfidare! Au ţipat toţi şoarecii.

Trezit de strigătele lor, şoricelul a deschis amândoi ochii şi a mormăit:

- Ei nu mai faceţi atâta gălăgie fraţilor…Credeţi că eu vreau să dorm aşa? Nu ştiu ce am. Doar vă amintiţi şi voi că acu ceva vreme eram cel mai agil şoricel şi vă aduceam cele mai gustoase rotiţe de caşcaval. Nu ştiu zău de ce adorm aşa…şi n-apucă bine Snor să-şi termine vorba că s-a şi pus pe sforăit.
Tata şoricel îl privi curios pe şoarecele mai tânăr care iscase revolta.
- Ia arată şi mie caşcavalul ăla din care i-ai tăiat lui Snor pentru cină.
- Păi…l-am aruncat.
Toată şoricimea a făcut „Vaaai”.
- Ai aruncat tu bunătate de mâncare?
Şoarecele se uita în jos şi nu ştia ce să răspundă. Înşelăciunea lui ieşea la iveală.
- Bine, recunosc. I-am pus somnifere în caşcaval pentru că mă enerva.
Mama lui Snor s-a aşezat pe o rolă de caşcaval ca să nu leşine.
- Da’ cu ce ţi-a greşit băiatul meu?! A întrebat uiimit tatăl
- În fiecare seară aducea mai mult caşcaval decât mine; şi mai bun. Toate şoricioaicele chicoteau şi glumeau cu el. Toate bătrânele îl alintau şi-l mângâiau pe urechi. Părinţii mei voiau să mă angajeze la laborator că ziceau că nu sunt bun de vânătoare…Iertaţi-mă, vă rog eu!

Şoricimea a făcut iar „Vaaai!”
- Şi acuma cum îl trezim? A întrebat mama lui Snor suspinând
- Mâine o să fie ca nou
„Uraaa!” a strigat şoricimea


Şi uite aşa şoricelul Snor, a redevenit şoricelul vânător, spre bucuria părinţilor lui care acum puteau să se relaxeze şi să se bucure liniştiţi de bătrâneţe. Şoricimea a fost aşa de indignată de trădarea şoarecelui tânăr încât a insistat să fie trimis neapărat la un laborator, „să lucreze cu oamenii şi să ne lase în pace”. Lui Snor i-a fost însă milă de el şi a convins pe toată lumea să-i mai dea o şansă. Acum cei doi adună mâncare împreună şi se antrenează pentru a deveni tot mai agili şi săltăreţi.


Şi-am încălecat pe-o rotiţă de caşcaval
Şi v-am povestit un caz real.

o mursa desenata de Andra

A fost o dată o familie de murse: Mursa mamă, tata Murs, bunicul Murs şi doi băieţei Murşi. “Ce e o mursă?” veţi întreba. Ei bine mursele au fost nişte animale foarte simpatice şi foarte prietenoase. Au trăit demult de tot pe lângă râuri şi îşi făceau casele în copaci bătrâni, căptuşiţi cu plăpumi de muşchi. Într-o zi aceste animale caraghioase au dispărut fără urmă şi în locul lor au apărut morsele pe care le cunoaşteţi şi voi astăzi.

Unii povestesc că mursele aveau blana maro şi lucioasă, mustăţi scurte şi albe, capete simpatice ca de focă şi picioare de urs, cu gheruţe de veveriţă- ca să se poată căţăra în copaci. Alţii sunt convinşi că mursele erau nişte foci cu urechi de urs şi dinţi de castor. Dar nimeni nu-şi aminteşte ca vreo mursă să fi ros vreodată ceva, aşa că de ce ar fi avut ditamai dinţii de castor?

Se spune însă că mursele erau nişte animale fermecate de care omul avea mare nevoie la vremea aceea. O familie de murse putea să oprească ploile care învolburau apele sau să aducă ninsoarea şi să acopere culturile oamenilor ca să le protejeze de ger. Mamele murse erau doici excelente şi oamenii nu se temeau să-şi lase copiii pe mâna lor. Mursele mai bătrâne erau foarte înţelepte şi ajutau deseori la construirea unor case cât mai trainice.

Aşadar o familie de murse avea un program foarte încărcat. Munceau pentru oameni cam ca spiriduşii Moşului (care au apărut mult mai târziu decât mursele), iar plata lor se făcea în fapte bune. Dacă un Tată Murs convingea soarele să coacă strugurii, proprietarii viţelor de vie erau obligaţi să doneze o parte din recoltă, săracilor dintr-un sat alăturat. Săracii care primeau fructele pe degeaba, erau obligaţi să ţină satul curat, să cureţe şanţurile, să strângă frunzele uscate, să smulgă buruienile.

Înţelegeţi deci că o familie de murse nu era puţin lucru pentru o regiune. Mursele nu trăiau pe toate drumurile şi când o familie îşi săpa casă într-un copac bătrân de la marginea unui sat, toţi oamenii se veseleau şi organizau un praznic mare în cinstea unei astfel de binecuvântări.

Pe vremea Murselor pământul era plin de vrăjitoare urâcioase care nu ştiau ce să mai facă pentru a-i opri pe oameni din făcutul de fapte bune. Mursele nu aveau un protector cum aveau zânele şi spiriduşii de pădure. Singura lor putere era să-i ajute pe oameni să se gospodărească.

Familia de Murse despre care vreau să vă povestesc a făcut greşeala să se certe cu o vrăjitoare foarte puternică şi a dus la dispariţia întregului neam al Murselor.

Era o iarnă grea şi se făcea că Tata Murs fusese chemat la lucru de oamenii care nu ştiau cum să-şi protejeze viţa de vie de gerul puternic. Pătura de zăpadă adusă de bunicul Murs învelise frumos grâul şi îi ţinea de cald dar bieţii butuci de viţă de vie degerau şi ameninţau să lase fără struguri întreaga regiune.

Vrăjitoarea de Gheaţă se afla în spatele frigului cumplit şi era foarte fericită că scăpa de viţa de vie. Maştera cu nasul vineţiu de-abia aştepta să-i convingă pe oameni să cultive mătrăgună şi tot felul de otrăvuri în locul strugurilor dulci ca mierea.

Degeaba mama Mursă şi băieţeii Murşi l-au rugat pe tată să nu se amestece în vrăjile de gheaţă, dumnealui ştia una şi bună: “Salvăm viţa de vie şi apoi la toamna toţi copiii vor avea struguri pe masă şi satele vor fi curate şi îngrijite.”

Tata Murs a plecat din căsuţa săpată în trunchiul unui stejar bătrân şi a trecut la lucru. Butucii de viţă se întindeau pe dealurile din jurul satului şi pe viscolul cumplit care se iscase, era foarte greu de ajuns la ei. Oamenii încercaseră să-i acopere cu frunze de brusture dar vântul le-a smuls imediat.

Era atât de frig că numai Vrăjitoarea  de Gheaţă avea curaj să iasă din casă. Tata Murs s-a apucat să spargă gheaţa de pe butuci şi cu gheruţele lui de veveriţă s-a pus pe săpat până a ajuns la pământul călduţ. Încet-încet animăluţul fermecata reuşit să muşuroiască toţi butucii din zonă şi să-i salveze de la îngheţ.

Din păcate pentru neamul Murselor, tăticul nu a apucat să plece de lângă butuci înainte ca Vrăjitoarea de Gheaţă să-l surprindă acoperind cu pământ ultimul butuc.

- Ce cauţi aici şobolanule? a ţipat ascuţit vrăjitoarea

- Ştii bine că nu sunt şobolan. Familia noastră are o datorie faţă de oamenii ăştia. Nu puteam să-i lăsăm pe mâna ta, în frig, fără fructe şi cu dealurile pline de otrăvurile tale.

- O să-mi plăteşti tu mursă afurisită! Nimeni n-a îndrăznit până acum să se pună în calea unei vrăji de-ale mele!

Şi zicând acestea, Vrăjitoarea de Gheaţă a iscat un vârtej puternic din care săreau cristale de gheaţă. Zăpada mătura totul în calea ei şi mursele erau atrase în vârtej ca de un magnet.

- O să-mi plătiţi voi murselor! Mi-a ajuns câte fapte bune aţi făcut! De-acum o să trăiţi în pustiu şi n-o să mai aveţi pe cine să ajutaţi! Şi o să vă iau şi picioarele astea agile! O să vă fac grase şi o să vă ţin pentru totdeauna în frig.

Şi brusc tuturor murselor le-au crescut colţi şi mustăţi lungi. Blăniţa le-a devenit lucioasă, corpurile li s-au mărit de vreo zece ori şi vraja a fost atât de puternică încât le-a alungat departe, în mări şi oceane îngheţate.

Bătrânii din Groenlanda mai povestesc şi astăzi de vremurile în care nişte animale simpatice îi ajutau la toate treburile şi ei erau mai bogaţi şi mai buni. Bătrânii aceştia îi ceartă aspru pe tinerii care vânează morse şi nesocotesc povestea bietelor Murse, pedepsite aspru de Vrăjitoarea Gheţii.

Dacă v-a plăcut povestea Murselor vă aştept să-mi trimiteţi la adresa povesti@zapacita.ro desene care să ilustreze cum credeţi voi că arătau aceste animale înainte să fi fost transformate în morse de Vrăjitoarea Gheţii. Toate desenele vor apărea pe sait ;)