Posts Tagged ‘povesti cu animale’

Iată varianta audio a poveştii ursuleţului fotbalist Yuki.

Audiţie plăcută!

Urs

A fost o dată, într-o pădure deasă de brazi, un urs nemaipomenit de lacom.

Vara când tufele de zmeură, fragi şi mure se încărcau cu bobiţe dulci, ursul nostru le mânca pe toate într-o singură zi de frică să nu le găsească şi alte animale. Se îndopa până nu mai putea şi apoi se trântea la umbră cu blana murdară şi burta plină.

Era un urs grozav de pofticios şi mâncăcios. Tot timpul se întrista când ştia că trebuie să hiberneze şi o să stea atâtea luni fără să mănânce nimic altceva decât ce-a strans în degeţele.

Într-o toamnă, pe când se plimba posomorât prin pădure, a dat peste un măr de toată frumuseţea. Crengile la care ajungea erau încărcate cu mere verzi. Numai sus de tot se întrezărea un măr mare şi roşu numai bun de mâncat. Unii urşi se pricep la căţărat în copaci dar ursulică al nostru era aşa de grăsan că nici vorbă să se urce până la mărul cel roşu.

S-a gândit să care nişte buturugi pe care să se urce până în vârful pomului unde îl aştepta masa. După ce a tras cu toată puterea de cele mai mari buturugi pe care le-a găsit, le-a aşezat mulţumit la baza mărului. Când a dat să se urce pe cioturile uscate, acestea au pârâit sub greutatea lui, dărâmându-l cât era de mare.

Nervos şi înfometat s-a hotărât să se întindă puţin să se odihnească. Pe-o potecă  din apropiere trecea un veveriţoi.

-          Bună ziua ursule! Ce faci acolo?

-          Bună ziua veveriţoiule! Uite…ma bucuram şi eu de ziua asta frumoasă de toamnă

Veveriţoiul şi-a văzut de drum şi ursul a rămas supărat uitându-se la mărul mare şi roşu. Ar fi putut să-l roage pe prietenul lui mai agil să se caţere până sus după măr dar se temea că astfel ar fi trebuit să îşi împartă masa cu el şi nici nu se putea gândi la una ca asta.

Stomacul ursului începuse deja să facă scandal când ţup ţup prin pădure a apărut prietenul lui iepuraşul.

-          Ce-i cu tine ursule de zaci aşa sub mărul ăla? Eşti bolnav?

-          Nu sunt bolnav iepuraşule. Mă bucur şi eu de ziua asta frumoasă.

-          Da, chiar e o zi foarte frumoasă. La revedere!

Ursul nostru nu s-a îndurat să-l roage pe prietenul lui să-l ajute, deşi ştia că iepuraşul fusese campion la căţărări. Deja nu mai vedea bine de foame şi devenea din ce în ce mai nervos. Ar fi putut să caute un alt copăcel  dar ursul nostru era şi foarte încăpăţânat. Se hotărâse să stea acolo până când mărul avea să cada din copac.

Când stătea întins stomacul îi ghiorăia şi mai rău aşa că ursul nostru pofticios a început să se plimbe în jurul copacului. Deodată lângă el a apărut o ciocănitoare.

-          Ce faci ursule lângă copacul ăsta? Nu ştii că eşti prea gras ca să te caţeri în el?

-          Nu vreau să mă caţăr! Lasă-mă în pace.

-          Ia uitee! Şi sunt numai mere verzi în el. Zise ciocănitoarea după ce zbură până în centrul coroanei mărului.

-          Nu sunt numai mere verzi! Am văzut eu unul mare şi roşu în vârf. Dacă mi-l aduci am să-l împart cu tine- zise ursul deja mort de foame

-          Bine ursule am să culeg mărul!

Minutele treceau şi ciocănitoarea nu mai venea. Ursului nostru îi ploua în gură de poftă şi îşi pierduse răbdarea. Deodată veveriţoiul şi iepurele apar ţopăind lângă urs.

-          Tot aici eşti ursule? Eşti sigur că nu ţi-e rău?

-          Păi să vedeţi … vreau un măr frumos din copacul ăsta şi am rugat-o pe ciocănitoare să-l culeagă şi să-l împărţim dar văd că nu mai coboară!

Iepuraşul şi veveriţoiul au izbucnit în râs.

-          Păi tu nu ştii că nu trebuie să ai niciodată încredere în ciocănitori? Probabil că acum doarme pe undeva sătulă după ce ţi-a mâncat tot mărul.

-          De ce nu ne-ai rugat pe noi să te ajutăm? Zise veveriţa

-          Recunosc, am fost lacom. Vroiam să mănânc singur tot mărul dar n-am reuşit să ajung la el.

Cele două animale iarăşi au izbucnit în râs.

-          Păi ursule când am trecut noi pe aici era deja dup-amiază. Noi mâncasem de mult într-un luminiş. Nu ţi-am fi mâncat mărul că suntem sătui. Vezi dacă eşti lacom şi egoist? Ai rămas şi păcălit şi înfometat.

Ursuleţul a oftat ruşinat.

-          Promit că nu o să mai fiu lacom şi o să împart totul cu voi. V-a mai rămas ceva mâncare de la prânz? Nu mai pot de foame!

-          Hai cu noi ursule! Să-ţi fie învăţătură de minte!

Şi aşa cei trei prieteni au plecat împreună într-o poiană frumoasă. Veveriţoiul şi iepurele făceau salturi şi căţărări după fructe, nuci şi alune iar ursul mânca fericit. De-atunci nu a mai fost niciodată egoist şi nu a mai vorbit nicioată cu o ciocănitoare.

A fost o dată demult o împărăţie a pisicilor într-un loc neştiut de nici un om. Era o împărăţie imensă cu pomi înalţi, tunele şi fel şi fel de ascunzişuri, castele impunătoare, regi, prinţi şi prinţese.

Probabil că deja v-a umflat râsul şi nu puteţi să vă închipuiţi un motan cu coroană de rege. Ei bine regele acestei împărăţii era motanul birmanez Kraus şi avea o mantie lungă din piele de şoricel, ba chiar şi o coroană din oase de peşte.

Regele Kraus domnea peste regatul pisicilor de zeci de ani şi locuia într-un container mare pe cea mai frumoasă alee din toată împărăţia. Era căsătorit cu regina birmaneză Miţa şi avea nouă copii: Zuzu, Pufi, Moxi, Poşetuţă, Figaro, Jinxy, Saşa, Cuchi şi Soso.

Kraus a domnit în pace, fără războaie cu regatul Şoarecilor sau cu Împărăţia dulăilor şi era foarte mulţumit de toţi supuşii săi. Singura lui problemă era că obosise destul de rău. Un motan în vârstă ca dumnealui are nevoie de multe ore de somn şi relaxare. Nu mai era de mult un pisoi în toată puterea. De aceea plănuia cu regina Miţa o ieşire la pensie glorioasă. Îşi doreau să se mute într-un loc mai călduros, cu mâncare mai bună şi cât mai multe perne pufoase. Nu puteau să plece însă fără să lase un succesor la tronul împărăţiei pisicilor.

Aveau de unde alege . Din cei nouă pisoi, patru erau băieţi. Regulile în împărăţia pisicilor erau însă clare: nimeni nu putea fi rege fără să fie căsătorit.

Regele Kraus a comandat organizarea unui bal nemaipomenit pe aleea Tomberoanelor şi a invitat cele mai frumoase pisici de măritat de prin zonă.

Figaro era singurul motănel cu gânduri de însurătoare. Fraţii lui încă se mai jucau cu ghemotoace de lână şi nici nu se gândeau să preia conducerea împărăţiei.

Aşadar pisoiul cel mai mare a îmbrăcat mantia tatălui său şi s-a prezentat la bal cu coada tremurând. Pe aleea Tomberoanelor muzica şi voia bună l-au întâmpinat. Pisici care mai de care mai blănoase şi cu boturile mai turtite îl salutau emoţionate. Nici una dintre pisicile acestea persane, considerate de viţă nobilă şi deosebit de frumoase, nu-l atrăgeau.

Spre disperarea regelui Kraus şi a reginei Miţa, Figaro s-a aşezat în spatele unui tomberon, a desfăcut cu ghearele o cutie de sardine şi s-a pus pe mâncat. Degeaba părinţii îl implorau să invite şi el o pisică la dans, să se gândească la bătrâneţea lor şi să se însoare o dată. Lui Figaro nu-i plăcea nici o pisică.

Când toată împărăţia se pregătea să plece de la bal pentru că se transformase într-un dezastru, Figaro a simţit că visează. Pe capacul tomberonului în spatele căruia se aşezase el, a sărit o pisică portocalie de toată frumuseţea. Avea blana potrivit de lungă, ochii mari şi verzi, vârfurile lăbuţelor parcă înmuiate în lapte, coada lungă şi subţire-cum numai prinţesele o au.

A fost dragoste la prima vedere. Figaro a invitat-o la dans şi pe tot parcursul melodiei a simţi că pluteşte cu pisica portocalie în braţe. Nu a mai stat pe gânduri şi a cerut-o în căsătorie.

Pisica era bulversată. Ea nici măcar nu ştia că există o Împărăţie a pisicilor, un rege, sau o regină, Ajunsese la acest bal întâmplător, fugărind un şoricel.

Era o pisică ţinută în casă, răsfăţată, pieptănată şi îmbuibată cu mâncare. Nu mai văzuse niciodată până atunci aleea Tomberoanelor. Pentru că era o mâţă aventurieră i s-a părut minunat să devină regină şi să trăiască în Împărăţia pisicilor. Avea de trecut un singur obstacol: stăpânii. Nu putea să plece pur şi simplu de acasă. Ei avuseseră grijă de ea şi o iubeau mult. Cum ar fi putut să-i părăsească?!

Pisica portocalie i-a spus lui Figaro că-i acceptă cererea în căsătorie, numai dacă o ajută să găsească o modalitate prin care să plece de acasă fără să-i supere pe oamenii care au avut grijă de ea.

Disperat Figaro s-a dus direct la regele Kraus să-l anunţe că şi-a găsit mireasa şi că are nevoie de un sfat.

Auzind bătrânul Kraus povestea pisicii portocalii, a început să râdă pe sub mustăţi.

-          Miţa vino repede că am găsit unde să ieşim la pensie!

-          Vin acum dragă Kraus!

-          Dar tată, cum rămâne cu problema viitoarei mele soţii?! A scâncit Figaro îngrijorat.

-          Noi suntem soluţia la problemele voastre fiule! Portocalia vine să locuiască la castel cu mătăluţă iar eu şi maică-ta ne mutăm în vila soţioarei tale ca să le alinăm suferinţa stăpânilor.

-          Şi o să meargă tată?

-          Crede-mă că oamenilor o să le pară rău după portocalie, dar când eu şi Miţa o să apărem în peisaj, drăgălaşi şi înfometaţi, o să fie atât de ocupaţi să aibă grijă de noi încât o să uite cât ai clipi de suferinţă.

Zis şi făcut! Kraus şi Miţa au ieşit la pensie şi acum sunt cele mai răsfăţate pisici. Dorm în vârful patului, pe perne pufoase, mânâncă cele mai alese mâncăruri şi sunt mângâiaţi toată ziua bună ziua. Stăpânii pisicii portocalii s-au ataşat de fostul rege şi fosta regină  şi sunt fericiţi cu noile lor animale de companie.

Regele Figaro şi pisica devenită „Regina portocalie” au făcut o nuntă fastuoasă şi apoi au plecat în luna de miere la vânătoare de soricei. Iar de când s-au întors domnesc în pace şi cu multă iubire.

Şi-am încălecat pe-o pisică

Şi nu v-am spus o minciunică

Imagine preluata de pe clopotel.ro

A  fost o dată un ursuleţ panda care îşi dorea să se facă fotbalist. Ursuleţul nostru se numea Yuki şi se născuse la o grădină zoologică.

Nu fusese niciodată cu adevărat liber. Nu mai avea fraţi sau surori iar părinţii lui muriseră la scurtă vreme după naşterea sa. Stătea toată ziua în micul său părculeţ împrejmuit cu gratii mari şi se simţea foarte singur. Când grupuri de oameni veneau în vizită, se mai înveselea puţin şi parcă botul lui alb-negru schiţa chiar un zâmbet. Copiii încercau să-i strecoare biscuiţi şi alune printre gratii. Ca să le facă pe plac se apleca şi culegea toate bunătăţile, chiar dacă nu le-ar fi mâncat niciodată. Ursuleţii panda nu mânâncă altceva în afară de frunze şi muguri de bambus.

Cuşca lui Yuki era foarte aproape de ţarcul focilor şi de bazinul delfinilor. Cele mai fericite momente ale ursuleţului erau când focile şi delfinii se întreceau în giumbuşlucuri, învârtind în fel şi chip zeci de mingii colorate. Yuki era convins că ar putea şi el să facă un astfel de spectacol cu toate că nu se jucase niciodată cu o minge. Ursuleţul nostru nu îşi dorea să se întoarcă în sălbăticie pentru că nici nu ştia ce ar putea însemna asta. Nimeni nu-i povestise niciodată de unde vine. Singurul lui vis era să se construiască un teren de fotbal la grădina zoologică şi toate animalele să se joace cu mingea.

Poate vă miră că un ursuleţ panda îşi doreşte să joace fotbal. De unde ştia el de existenţa acestui sport?

Când era mai pui fusese vizitat de mai multe echipe de fotbalişti juniori. I s-a părut atât de interesat cum toţi erau îmbrăcaţi la fel, ce bine se înţelegeau şi cum nu se dezlipeau de mingiile de fotbal nici măcar în mers încât s-a hotărât că fotbalul este cel mai grozav lucru de pe pământ.

De atunci a rămas visând la o minge şi sperând ca măcar un fotbalist să-l mai viziteze. Era din ce în ce mai trist şi îşi pierdea speranţa că îşi va realiza vreodată visul.

Într-o zi i-a auzit pe urşii bruni discutând îngrijoraţi despre „venirea circului”. Yuki nu ştia ce înseamnă circ aşa că a mârâit curios către rudele sale mai mari. Urşii i-au explicat că vor veni nişte oameni care îşi vor alege animale de care să îşi bată joc. De data asta vor veni după urşi bruni.

- La circ au şi teren de fotbal?

-Au de toate tontule! Biciclete, leagăne, mingii…

- Au şi mingii?!

- Da, dragă! Eşti greu de cap? Acu lasă-ne că trebuie să ne repetăm mârâielile fioroase ca să-i speriem pe circari.

- Staţi puţin! Mă ofer eu voluntar la circ! Aşa scăpaţi şi voi de ei şi pot şi eu să mă joc cu mingea!

Ursoaica cea mai bătrână a început să lăcrimeze.

- Vai, ce ursuleţ curajos. Vrea să se ducă la circ ca să ne scape pe noi. Bietul de el…

Ceilalţi urşi şi-au ciulit urechile şi s-au hotărât că Yuki are dreptate şi că dacă micul Panda va fi un artist priceput, oamenii circului nu se vor mai întoarce la grădina zoologică decât peste ani buni. S-au pus pe scotocit cuştile în căutarea unei mingiuţe cât de mici. Cu toţii îşi aminteau că au avut asemenea jucării şi că le-au ros fără milă. Ursoaica cea bătrână păstrase o minge de la unul dintre puiii ei. Era chiar o minge de fotbal.  Un urs mai puternic a degajat-o cu putere până la Yuki în cuşcă.

A doua zi, oamenii circului au ajuns la grădina zoologică. S-au dus direct la cuştile urşilor bruni. Toţi urşii au început să mârâie şi să ameninţe cu labele prin aer. Circarii şi-au spus că poate animalelor le e foame aşa că s-au aşezat pe o bancă  aşteptând ca îngrijitorii să le hrănească. Banca se afla chiar în faţa spaţiului ursuleţului Panda care exersase toată noaptea o mulţime de scheme cu mingea de fotbal. Când i-a văzut că s-au aşezat confortabil, Yuki a luat mingea şi-a început să o balanseze întâi pe lăbuţele din spate, exact ca un fotbalist adevărat. Apoi de pe lăbuţele din spate şi-a aruncat-o pe piept şi de acolo direct pe cap.

Circarii rămăseseră înmărmuriţi. S-au apropiat de cuşca lui Yuki şi au încercat să verfice cât de blând e. Ursuleţul nostru nu muşcase niciodată pe nimeni şi era deosebit de paşnic. Când circarul şef şi-a strecurat mâna printre gratii Yuki a început să i-o lingă.

Din ziua aceea ursuleţul Panda a devenit actor principal în spectacolele de circ din oraş. Circarii nu au mai recrutat vreun alt animal de la grădina zoologică şi urşii bruni îi sunt deosebit de recunoscători prietenului lor Panda.

Cât despre Yuki, el face antrenamente zilnice pe un teren de fotbal adevărat, s-a împrietenit cu toate animalele din menajerie şi cu toţi îngrijitorii şi îşi vede în sfârşit visul cu ochii.

Când îţi doreşti ceva cu adevărat trebuie să ştii să ai răbdare şi să nu ratezi nici o şansă care ţi se iveşte în cale.

Şi-am încălecat pe-un urs

Şi v-am spus totul exact aşa cum a decurs.

A fost o dată un căţel pe nume Bobiţă. Avea blana jumătate albă, jumătate neagră, un ochi mai mic şi unul mai mare, o coadă potrivită şi un mers cam strâmb.

Căţelul acesta arăta foarte caraghios dar aproape toată lumea îl iubea pentru că era foarte curat şi foarte jucăuş.

Cel mai bun prieten al lui Bobiţă era un băieţel pe nume Lucian. Lucian îl găsise pe Bobiţă într-o parcare de bloc şi îşi convinsese părinţii să îl primească la ei în curte.

Părinţii l-au plăcut de la început pe Bobiţă cel jumătate alb, jumătate negru aşa încât i-au cumpărat o cuşcă de toată frumusţea, castroane mari pentru mâncare, lesă şi mingiuţe.

Un an i-a fost suficient lui Bobiţă pentru a confisca un fotoliu de pe hol şi a se instala confortabil în el.

Ce să mai ! Era cel mai fericit căţel din oraş.

Cea mai mare plăcere a lui Bobiţă era să iasă la plimbare. Dacă pe când era mic ieşea numai împreună cu Lucian şi nu se îndepărta niciodată de lângă el, acum la aproape doi ani de existenţă căţelul nostru îşi deschidea singur poarta şi pornea în expediţii prin cartier.

Toţi vecinii îl cunoşteau. Doamna de la magazinul de animale îi servea de fiecare dată când îl vedea intrând pe uşă cele mai cărnoase oase, măcelarul îl întâmpina cu cârnaţi şi şuncă afumată, doamnele de la cofetărie îi aruncau pe sub tejghea cele mai pufoase ecleruri şi toţi câinii de pe stradă îl invidiau.

La prânz căţelul împingea poarta şi fugea până la metrou ca să îl întâmpine pe Lucian. Vânzătorii de ziare îl aşteptau şi ei cu bunătăţi şi se amuzau de fiecare dată când plimbăreţul încerca să coboare pe scările rulante.

Seara Bobiţă ieşea să ia aer curat şi se ducea într-un parc mare unde obişnuia să stea pe malul lacului şi să latre la lună împreună cu alţi căţei.

În ziua despre care vreau să vă povestesc băieţelul se hotărâse să îi cumpere un cadou frumos lui Bobiţă pentru a aniversa împlinirea a doi ani de existenţă. Părinţii i-au dat nişte bănuţi şi Lucian i-a cumpărat lui Bobiţă o zgardă de piele roşie de toată frumuseţeaşi o jucărie în formă de os.

Bobiţă nu-şi mai încăpea în blana lui jumătate albă, jumătate neagră, de fericire şi sărea ca un copil în jurul cadourilor. Lucian i-a prins zgarda cea nouă la gât, i-a dat osul şi l-a mângâiat vreo jumătate de oră. I-a promis apoi că vor merge împreună în parc mai pe seară pentru că acum trebuia să îşi termine lecţiile.

Bobiţă se gândea că este chiar cel mai fericit căţel şi nu mai putea de nerăbdare la gândul ca toţi câinii vor muri de ciudă când îi vor vedea zgarda cea nouă.

Cum era tare neastâmpărat, şi-a spus că pleacă numai 10 minute în parc să îşi plimbe zgarda cea nouă şi se întoarce înainte de a observa cineva că lipseşte. Zis şi făcut! Bobiţă a sărit cu labele pe poartă şi a pornit mândru către parc.

Până şi pisicile întorceau capul după căţelul nostru pentru că era întradevăr foarte frumos.

Fericirea lui nu a ţinut mult însă pentru că în parc luându-se cu joaca a uitat de Lucian şi s-a hârjonit cu nişte câini mai mari până când s-a înserat.

Când şi-a dat seama că s-a făcut aşa de târziu a luat-o la fugă spre casă sperând că Lucian va mai vrea să se joace cu el. Cum alerga el aşa, a remarcat că nici un câine şi nici o pisică nu mai întorceau capul după el ca la dus. S-a oprit şi s-a uitat într-o baltă să vadă dacă s-a murdărit şi a încremenit: zgarda lui roşie şi frumoasă nu mai era la gât!

„Repede, repede înapoi în parc să o caut!”

Din păcate în parc era întuneric şi oricât a adulmecat Bobiţă cu botul lui jumătate alb, jumătate negru, zgarda nu era nicăieri.

Supărat, cu coada între picioare şi capul în jos s-a întors spre casă.

La poartă cine credeţi că îl aştepta? Lucian cu zgarda roşie în mână.

- „ Crezi că nu ştiam măi Bobiţă că o să fugi repede în parc să te dai mare în faţa tuturor câinilor?”

Căţelul începuse să dea timid din coadă şi nu înţelegea unde îi găsise Lucian zgarda.

- „ Am văzut că ai dispărut şi am venit după tine în parc. Pe prima alee am văzut zgarda aruncată şi mi-am dat seama că te-ai luat la harţă cu nişte căţei…”

Bobiţă i-a sărit în braţe fericit, lătrând şi lingându-l întruna pe mâini, pe faţă şi pe unde mai apuca.

Lucian a început să râdă, i-a prins zgarda la loc căţelului şi şi-a spus ca pentru el: „Ce-o înţelege Bobiţă din tot ce i-am povestit eu…?!”

Bobiţă însă înţelesese tot şi acum era convins că este cel mai fericit căţel din lume pentru că Lucian îi era cu adevărat prieten.

Ştiţi voi dragii mei cum se spune: „Câinele este cel mai bun prieten al omului”, dar lucrurile nu ar sta aşa dacă noi oamenii nu am îndrăgi animalele şi nu am avea grijă de ele ca de nişte adevăraţi prieteni.

De la isprava cu zgarda buclucaşă Bobiţă nu mai dispare cu zilele în parc şi are grijă tot timpul ca înainte să plece în expediţiile lui să treacă întâi pe la Lucian prin cameră şi să îi sară în braţe, întrebându-l parcă dacă n-ar vrea să îl însoţească.