Posts Tagged ‘Povesti de primavara’

sursa foto: picturebook.com

Era o dată o fetiţă care locuia împreună cu bunica sa într-o căsuţă de lemn, la marginea unui sat împrejmuit de o pădure deasă. Erau cam sărăcuţe şi se descurcau tare greu, mai ales iarna când era mult prea frig pentru ca biata bunică să iasă la muncă. Părinţii Maşei, căci aşa o chema pe fetiţă, plecaseră să lucreze departe de tot, cu un vas de pescuit şi le trimiteau din când în când câţiva bănuţi- prea puţini pentru ca bunica şi neapota să se poată gospodări.

Vara le era mai uşor pentru că munceau împreună. De dimineaţa până la apusul soarelui, le puteai vedea trebăluind de zor pe la oamenii din sat care le dădeau la schimb provizii pentru iarnă: porumb, grâu, lemne pentru foc, seminţe de floarea soarelui, fân pentru singura văcuţă pe care o aveau şi grăunţe pentru cele patru găini.

Toamna, când Maşa începea şcoala, bunica se ducea singură la cules de fructe şi legume. La prânz, după ce îşi făcea temele, Maşa trecea cu bunica în bucătărie şi învârtea la dulceţuri, la bulion şi la alte bunătăţi pe care gospodinele din sat le pregăteau cu ajutorul lor.
Cum venea frigul, cum îşi scotea bunica andrelele şi se punea pe făcut ciorăpei, veste sau pulovere pe care Maşa le vindea în sat. Numai muncind toată ziua ar fi putut să se descurce cu şcoala Maiei, cu animalele, cu lemnele şi cu mâncarea.

Maşa nu se plângea niciodată deşi adormea frântă de oboseală cum se întuneca afară. Îi părea rău doar că bunica trebuie să muncească toată ziua şi o dor ochii de la atât tricotat la lumina lumânării. Ar fi vrut să facă rost de bani şi să o ducă  într-o vacanţă cât de mică.

Într-o zi călduroasă de februarie, pe când se întorcea de la şcoală, Maşa s-a gândit că dacă ar culege ghiocei şi albăstrele din pădure, ar putea să le vândă în piaţa de flori şi să strângă o parte din banii pentru vacanţa bunicii. A trecut în fugă pe acasă, şi-a lăsat ghiozdanul, a luat două coşuri mari şi o traistă şi fuga în pădure!


Pădurea de la marginea satului era atât de deasă şi de întunecată încât oamenii nu se aventurau în căutarea ghioceilor- le era prea frică de lupi şi de mistreţi. Maşa nici nu se mai gândea la animalele sălbatice şi înainta fericită printre copaci fredonând un cântecel de primăvară.
Între timp, bunica lăsase andrelele şi îşi aştepta nepoţica cu o mămăligă aburindă şi un pahar de lapte proaspăt. Maşa nu întârzia niciodată şi soarele începea deja să coboare uşor. „Poate i-o mai fi ţinut la şcoală“- se gândi bătrânica.
În pădure era mult mai frig ca în sat şi Maşa începea să regrete că nu-şi luase şi un cojoc de acasă. Exact când o luase tremuriciul şi se gândea să se întoarcă acasă, fetiţa descoperi un luminiş plin cu ghiocei, albăstrele, toporaşi şi brânduşe. O minunăţie! S-a apucat să culeagă cu grijă florile şi să le lege în bucheţele egale, rugându-se ca soarele să o aştepte să termine. Umplu imediat cele două coşuri şi traista mare de cârpă.

Mirosul de flori şi gândul la bănuţii pe care îi va obţine o ameţiseră. Nici nu observase că broboanele de transpiraţie îi îngheţau şi că lumina devenea tot mai albăstruie. Când să se opintească şi să pornească spre casă, se porni un vânt cumplit care îi zbura bucheţelele din coşurile grele. Speriată, Maşa şi-a umplut pumnii cu zăpadă şi a presărat-o peste flori ca să nu carecumva să le piardă. Nu avea nici lumânări, nici chibrite la ea, nimeni nu ştia pe unde plecase şi frica începuse să o cuprindă. Înainta cu greu pentru că viscolul se pornise şi lacrimile îi îngheţau pe obraz. „Ce o face biata bunică? Poate a plecat să mă caute prin sat şi o prinde şi pe ea viscolul. Nu trebuie să plec fără să spun“, se tânguia fetiţa. Zăpada devenise atât de tăioasă încât Maşa s-a gândit să se oprească puţin după un copac mai mare şi să aştepte să se mai potolească vâjul. Abia mai vedea poteca.

Bunica alertase toţi vecinii din sat şi îşi strigase nepoata până răguşise. Îi era frică să nu o fi prins vreun lup pe viscolul ăsta. Cum stătea bătrânica şi îşi frângea mâinile, pe uşa căsuţei intrară părinţii Maşei. Erau încărcaţi cu pachete şi zâmbeau cu toţi dinţii.
- Bună seara bunică! Unde e Maşa? Ne-am luat puţin concediu şi am venit să vă răsfăţăm şi noi cu ce putem, zise fericit tatăl.
Bunica începu să plângă
- Maşa nu a mai venit de la şcoală. O aştept de la prânz, am căutat-o peste tot. Nu ştiu ce o fi cu ea. Mi-e teamă să nu o fi prins vreo haită de lupi când s-a iscat viscolul ăsta. Credeam că a venit primăvara şi când colo, uite întuneric şi zăpadă şi gheaţă…


Părinţii fetiţei rămăseseră înmărmuriţi. Mama ieşi afară şi o strigă disperată. Sub o băncuţă îi zări ghiozdanul.
- Bunico, dar fata a venit de la şcoală. Ia uite-i ghiozdanul aruncat în curte!
Tatăl Maşei îi desfăcu ghiozdanul şi scotoci speriat printre cărţi şi caiete după un indiciu cât de mic. Găsi o hârtiuţă pe care Maşa îşi notase programul pieţei de flori din satul vecin şi preţul florilor pe kilogram. Fetiţa calculase câţi bani ar obţine din 20 de kg şi lângă cifre o desenase pe bunica zâmbind.
Înarmaţi cu torţe arzânde, părinţii Maşei şi o mulţime de bărbaţi din sat, porniră în goană spre pădure. Femeile veniră la bunică acasă şi se puseră pe copt plăcinte şi fiert ceai, ca să-i ţină de urât şi s-o liniştească.

Zăpada moale acoperise cărarea şi oamenii se scufundau, înaintând tot mai greu printre copaci. Maşa adormise în locul ei de adăpost şi coşurile cu flori nici nu se mai vedeau de la atâta ninsoare. În vis i se părea că o aude pe mama strigând-o şi zâmbea fericită. Nu îşi mai văzuse părinţii de doi ani. Vocea părea tot mai aproape aşa că a strigat prin somn: Mama!
Toată lumea a alergat către locul de unde se auzise ţipătul. Când au văzut-o învelită cu zăpadă şi delirând, oamenii au luat-o pe sus şi au fugit cu ea repede spre căruţa care îi aştepta la buza pădurii. Maşa plângea şi şoptea: „Florile mele, florile pentru bunica. Staţi puţin! Mamă, ia tu florile că altfel bunica nu o să aibă bani să mergem în vacanţă“.


Au înfofolit-o în pături şi au dus-o repede la căldură. Mama îi pusese şi coşurile cu flori în căruţă, ca s-o liniştească din plâns.
Acasă părinţii au îmbrăţişat-o pe bunică şi au plâns toţi trei, speriaţi că aproape o pierduseră pe Maşa. Fetiţa dormea lângă sobă, zâmbea şi vorbea în somn: „Au venit mama şi tata. Au venit înapoi şi eu o să vând toate florile şi o să-i duc şi pe ei şi pe bunica într-o vacanţă la mare…
După ce fetiţa s-a trezit şi bunica a pupat-o de sute de ori, fericită că “n-a fost mai rău”, părinţii au avut un anunţ important de făcut:
„După ce îi trece Maşei răceala, plecăm toţi patru într-o vacanţă la mare, în ţara îndepărtată şi călduroasă în care am muncit atât. Noi n-am avut trimp să vizităm nimic pe acolo, voi v-aţi spetit cu munca şi v-aţi stins de dor. Merităm cu toţii o pauză. Iar bunica nu o să mai muncească niciodată atât şi nici tu iubita noastră nu o să mai umbli prin păduri după ghiocei. Ne pare rău că v-am abandonat aşa. Pentru voi am muncit atât dar, nu am ştiut ce greu vă este şi vouă. De acum nu ne mai despărţim. Ori plecăm toţi, ori rămânem toţi”.

Şi-am încălecat pe un ghiocel
Şi v-am spus un basm frumuşel

Sursa foto: www.eplante.ro

Acum o mulţime de ani a existat o scurtă vreme în care fiecare floare era de fapt o mică zână cu puteri deosebite.

În timpul zilei florile răspândeau parfumuri frumoase şi bucurau ochii oamenilor, iar în timpul nopţii se transformau în zâne şi făceau tot felul de fapte bune. Toate florile se aflau în grija Primăverii. Ea le dădea nume, ea le ajuta să crească frumos, ea le învaţa cum să răspândească cele mai minunate parfumuri şi tot ea trebuia să fie atentă ca nici o zână să nu uite să se transforme înapoi în floare când se apropiau zorii zilei.

Primăvara avea o grămadă de treabă şi zânele nu-i uşurau deloc munca pentru că făceau o mulţime de năzbătii. Florile de primăvară erau foarte greu de îngrijit pentru că se purtau exact ca nişte copii neastâmpăraţi. Ghioceii, brânduşele, zambilele, toporaşii, albăstrelele erau aproape imposibil de controlat când se lăsa seara. Primăvara trecea în fiecare noapte pe la fiecare grup de flori şi le ruga să fie atente cu vrăjile, să aibă grijă să nu le observe nici un om şi mai ales să-şi folosească puterile pentru a face fapte bune.

Distracţia  preferată a florilor de primăvară era să se joace cu minţile oamenilor. Îi vizitau  când dormeau, le parfumau camerele cu cele mai ameţitoare parfumuri şi apoi le intrau în vise. A doua zi oamenii se trezeau năuci, cu chef de ducă şi cu o poftă nebună de a se arunca pe un câmp cu flori şi a sta la soare.  Din cauza acestei distracţii tot mai mulţi oameni nu se mai duceau la muncă, tot mai mulţi copii nu mai aveau poftă de învăţat şi nimeni nu părea să mai poată să se concentreze la nimic. Bătrânii vremii dădeau vina pe biata Primăvară şi o acuzau că le ia minţile celor mai tineri. Neregulile astea au ajuns până la cel mai puternic Duh de Pădure din perioada aia. Duhul a fost aşa de nemulţumit că a chemat-o pe Primăvara în scorbura unde se ascundea şi i-a cerut socoteală:

- Ce-i povestea asta cu oamenii care nu mai au chef de nimic şi zac toată ziua prin păduri mirosind florile de primăvară? Te-ai înţeles cu Vântul să le luaţi minţile?

- Vai Duhule, cum poţi să crezi aşa ceva? Nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii…am atât de multă treabă că abia reuşesc să mă întâlnesc cu Soarele şi să topim zăpezile rămase pe la munte.

- Cum adică ai atât de multă treabă?! Doar eşti Primăvara, cu asta trebuie să te ocupi…

- Duhule, eu am în grijă şi toate florile-zâne de primăvară şi…e foarte greu să le supraveghezi pe toate.

- Am uitat că s-a votat la ultimul congres al Duhurilor ca florile să fie zâne pe timp de noapte…Am spus de atunci că nu e o idee bună şi uite unde s-a ajuns!

Duhul tuna şi fulgera. Nu era de acord ca oamenii să petreacă atât de mult timp în natură pentru că exista riscul ca unul dintre ei să zărească un duh sau o zână şi toată viaţa să li se dea peste cap. Zânele, spiriduşii, duhurile nu puteau exista decât dacă oamenii nu ştiau de ele.

Primăvara s-a înfuriat că florile zâne nu o ascultaseră aşa că din cauza nervilor ei şi ai Duhului  începuse o furtună în toată regula.

Ghioceii s-au speriat de tunetele şi fulgerele care se abătuseră asupra lor. Nu greşiseră atât de mult…doar îi mângâiaseră pe oameni cu petalele pe obraz ca să le fie pielea mai fină şi mai parfumată. De unde erau să ştie că toate fetele pe care le mângâiaseră în felul acesta deveniseră atât de mândre de fineţea pielii lor încât nu se mai dezlipeau de oglinzi?! Albăstrelele începuseră şi ele să plângă. Ce-i aşa de grav că au folosit culoarea lor pură pentru a înfrumuseţa ochii celor pe care-i vizitaseră în somn? Acum au ochii mai frumoşi…chiar dacă au devenit încrezuţi şi bat din gene ca toţi ceilalţi să-i poată admira mai bine.

Toate florile de primăvară plângeau îngrijorate din cauza furtunii pe care o stârniseră. Aflaseră că potopul a venit din cauza lor de la bătrâna Iarbă. Iarba le-a povestit că s-au mai întâmplat astfel de furtuni pe vremea când fluturii erau ca nişte prinţi şi toate florile se ofileau de dorul lor. Au plâns atât de mult,  încât din lacrimile lor amestecate cu picăturile de ploaie şi grindina care cădea furioasă din cer,  s-au format nişte boboci ca nişte mărgăritare. Când primăvara a ajuns la primul grup de flori ca să le certe pentru năzbâtiile făcute peste noapte, s-a lovit de un câmp plin cu nişte flori albe cum nu mai văzuse niciodată. A zâmbit şi tunetele au început să se potolească. A vizitat un alt grup de flori şi situaţia era aceeaşi:  peste tot era plin de flori albe, mici şi delicate iar celelalte flori se ofiliseră de tristeţe. Primăvara s-a aplecat către bătrâna Iarbă şi a întrebat-o ce se întâmplase acolo.

- Năzbâtiile astea de zâne flori au plâns atât de mult pentru că te-au supărat încât din lacrimile lor au răsărit florile astea mici.

Primăvara a început să lăcrimeze uitându-se la florile ofilite.

- Bietele de ele, s-au speriat de furtună şi s-au ofilit…O să numim florile astea noi “Lăcrămioare” şi de acum nici o floare nu va mai putea să se smulgă din rădăcină la lăsarea nopţii. Florile vor bucura oamenii numai când aceştia o să le caute.

După ce a rostit aceste vorbe Primăvara a cules câteva lăcrămioare, şi le-a prins în părul lung şi blond şi apoi a zburat către Duhul de Pădure să-i arate ce răsărise din lacrimile florilor.

Duhul de pădure a fost aşa de impresionat de Lăcrămioare încât a decis să învie toate florile de primăvară şi să le lase totuşi o putere specială, chiar dacă nu mai erau zâne: să poată vorbi între ele şi din când în când oamenii cu suflet curat să le poată auzi poveştile.

După ce ploaia aprigă s-a potolit şi soarele a început din nou să strălucească, oamenii cei năuci s-au trezit ca dintr-un somn greu şi s-au întors la treburile lor. Când au dat peste noile flori le-au adunat şi le-au strâns în bucheţele, minunându-se că nu le mai văzuseră niciodată până atunci. Primăvara a vizitat visele bătrânilor şi le-a transmis povestea şi numele florilor nou răsărite. Bunicii şi bunicile de pe atunci au spus povestea Lăcrămioarelor şi au răspândit numele florilor născute din plânsul fostelor zâne.

Şi-am încălecat pe-un coş cu flori

Şi v-am spus o poveste în culori

Ziua bună spiriduşilor!

Sper că dăruiţi flori şi mărţişoare  tuturor fetiţelor, domnişoarelor şi doamnelor din jurul vostru.

Eu vă dăruiesc trei povesti de primavara:

Printesa ghiocel

Fluturele şi albăstrica

Ursuleţul mărţişor

Să aveţi o primăvară ca în poveşti!

Dragilor şi dragelor, mai jos v-am pregătit, în variantă audio,  încă o poveste de primăvară: Fluturele şi albăstrica

Sper să o ascultaţi cu plăcere

[caption id="" align="aligncenter" width="374" caption="Fotografia apartine Anei Pacurar"]Fotografia apartine Anei Pacurar[/caption]

Un lucru nemaipomenit mi s-a întâmplat acum câteva săptămâni dragii mei şi trebuie neapărat să vi-l povestesc şi vouă. Eram la pădure, soarele strălucea şi te încălzea plăcut. Deşi încă ar fi trebuit să fie iarnă, ziua despre care vă vorbesc era o zi de primăvară în toată puterea cuvântului.

Pe când stăteam întinsă pe iarbă şi priveam norii ce luau forme misterioase am auzit o foşnitură lângă un copac. Mi-am întors privirea într-acolo şi ce să vezi?! Un fluture de toată frumuseţea, cu aripile mari, colorate cu albastru, galben, violet, alb şi roşu, stătea zgribulit pe un fir de iarbă.

M-am mirat foarte tare de una ca aceasta, că doar ce să caute un fluture iarna în pădure?! Fluturii zburdă vara şi ne bucură privirile, trebuia să fie ceva fermecat la mijloc. M-am întorsc încet pe burtă ca să nu-l sperii şi am încercat să ascult mai atent. Ce credeţi că mi-au auzit urechile? Fluturele cel frumos vorbea cu o micuţă albăstrică,  abia ieşită şi ea la soare:

- Vaai dar ce floare frumoasă, n-am mai vazut aşa ceva! zise Albăstrica uitându-se la fluture.

- Dar eu nu sunt floare, sunt fluture…

- Fluture? Ce e un fluture? Îţi spun sincer că nu am mai vazut niciodată aşa ceva şi nici n-am mai  auzit până acum de „fluture”

- Cred şi eu că nu ai mai văzut pentru că noi toamna dispărem, ne alungă vântul şi frigul, ne îngreunează ploaia aripile…

- Aripile? Astea aşa frumos colorate nu sunt petale?

- Nu albăstrico, ţi-am spus că nu sunt floare. Sunt fluture şi pot să zbor de aceea am aripi.

- Poti să zbori? Să pleci din padure şi să vezi alte locuri???

- De fapt…puteam să zbor. Toamna trecută pe când mă pregăteam să plec spre un loc mai cald cu prietenii şi familia mea un bondar neatent a dat peste mine şi mi-a frânt o aripă. N-am mai putut să mă ridic şi ceilalţi au plecat fără mine. Am stat toată toamna şi toată iarna ascuns într-o magazie.

- Vorbeşti foarte ciudat pentru că nici de „magazie” nu am mai auzit…Dar cum ai ajuns până aici dacă nu mai poţi zbura?

- Albăstrico eşti foarte simpatică. În magazia asta erau depozitate multe haine şi pălării care mi-au ţinut puţin de cald. Dar când ningea sau bătea vântul nimic nu mai putea să-mi ţină de cald. Astăzi a intrat o fetiţă în magazie şi a luat o pălărie mare de soare. M-am ascuns şi eu în pălărie şi am venit cu ea până la pădure.

- Da tare friguros mai eşti. Eu până de curând am stat învelită cu zăpadă şi îmi era tare bine, nu bătea vântul ca să mă rupă, nu mă culegea nimeni…acum a venit soarele şi peste puţin timp sigur o să mă sulgă cineva de aici.

- Să te smulgă? Nu, eşti prietena mea şi nu am să permit nimănui să te rupă de aici.

- Fluturaşule aşa e soarta noastra să ajungem în bucheţele, nu ai cum să te împotriveşti. Chiar mai adineauri până să ne punem noi doi la vorbă au venit doi copii şi le-au luat pe surioarele mele.

- Dar …din întâmplare nu ai nişte surioare mai mari?

- Mai mari?Nu…noi toate suntem aşa mici, brânduşele, albăstrelele, toporaşii, ghioceii - primăvara vrea să fim aşa .

- Înseamnă că o să mor de foame. Speram că dacă scap din magazia aia o să găsesc o floare mai mare să mă hrănească şi pe mine. N-am mai mâncat din septembrie.

- Nu! Nu trebuie să mori de foame. Dacă mai rezişti câteva zile, poate o săptămână, vor răsări şi florile mai mari. O să fie plin de lalele de toate culorile şi o să ai mâncare din belşug. Până atunci o să ne ţinem de urât unul altuia.

Ascultam această conversaţie şi nu-mi venea să cred ce aud. Fluturii şi florile vorbesc? Bietul fluture stătuse toată iarna nemâncat şi aş fi vrut să-l ajut dar nu ştiam dacă ar vorbi cu mine.

Aveam o pălărie de paie cu nişte trandafiri galbeni prinşi în părţi. Nu prea mă pricepeam eu la ce mănâncă fluturii dar merita să încerc. Aşa că, am întins pălăria cât mai aproape de copacul unde vorbeau cei doi şi, fericire!! Fluturele a simţit mirosul florilor şi s-a năpustit înfometat asupra lor. Albăstrica îşi apropia cele două frunze ce-i străjuiau tulpina de parcă ar fi batut din palme de fericire pentru că fluturele se ridicase de la pământ şi zbura din nou.

Încercaţi şi voi să priviţi florile şi fluturii cu atenţie. Cine ştie ce poveşti nemaipomenite veţi auzi?

Şi-am încălecat pe o floare

Şi v-am spus o poveste de plimbare.